Toma d’Aquino: „Sufletul se face cunoscut prin faptele sale”

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 ianuarie 2022, 18:30

Blând[1] şi tăcut[2], contemplativ[3] şi evlavios[4], respectat[5] şi iubit[6], Toma d’Aquino era, mai presus de toate, un intelectual.

Doctor al Bisericii[7], cufundat în studii, pierdea cu uşurinţă noţiunea timpului şi a locului[8]; lecturile sale nu s-au dovedit sterile, nici scopuri în sine[9].

Contemplata aliis tradere („să împărtăşim altora cele contemplate”)/ca Motto/ s-a realizat într-o sumedenie de cărţi care incumbă prodigiosul[10], dacă ne gândim că moartea[11] l-a „chemat” la 48 de ani. Celebra Summa theologiae[12], în stil simplu şi precis, de o claritate cristalină, unită cu o extraordinară capacitate de sinteză[13], a demonstrat că inteligenţa este iubire condiţionată şi condiţionantă[14].

Atunci când Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor (anul 1323; în calendarul actual, 28 ianuarie Sf. Toma de Aquino pr. înv.**), celor care obiectau că Toma nu făcuse mari minuni, nici în viaţă nici după moarte, papa le-a răspuns printr-o frază renumită: „Câte propoziţii teologice a scris, atâtea minuni a făcut”.

Anthony Kenny[15] il considera pe Toma d’Aquino unul dintre cei mai mari filozofi ai lumii, chiar dacă opera „sfântului romano-catolic” nu este explicit filozofică, ci teologică. Profesorul invocat de mine releva importanța lui Toma d’Aquino pentru filozofia contemporană, trecea în revistă marile concepte ale sistemului său metafizic, discuta faimoasa doctrină a Ființei, atrăgea atenția asupra unei ipostaze mai puțin cunoscute a gânditorului – aceea de filozof al spiritului…

[1] „Nu se poate justifica o faptă rea făcută cu o intenţie bună.”

[2] La Paris, îl supranumiseră „boul mut”…

[3] „Credinţa are de a face cu lucruri care nu sunt văzute, iar speranţa cu lucruri care nu sunt apropiate.”

[4] „Pentru cel care are credinţă, nu este necesară nicio explicaţie. Pentru cel fără credinţă, nicio explicaţie nu este posibilă”… Potrivit lui Toma d’Aquino, cel care reprezenta ieșirea din vâltoarea Evului Mediu Întunecat către un umanism creștin renascentist, existența lui Dumnezeu poate fi demonstrată pe cale rațională; sunt 5 (cinci) căi sau moduri (calea „mișcării”, „dovada prin cauza eficientă”, dovada prin necesitate”, calea „gradelor de ființă”, calea „armoniei”) prin care omul poate percepe existența lui Dumnezeu ca fiind reală; orice lucru are un scop precis, scopul este atins doar prin împlinirea planului; lucrurile care sunt lipsite de inteligență nu își pot împlini scopul singure, și-l împlinesc împlinind acele legi, atunci când sunt conduse de o altă ființă care este dotată cu inteligență și înțelepciune; drept consecință, trebuie să existe, prin necesitate, o ființă care îndreaptă orice lucru natural spre a-și îndeplini scopul, iar această ființă este Dumnezeu…

[5] A fost școlit de călugării benedictini din Monte Cassino, apoi a studiat artele liberale la Neapole. Înfruntând ostilitatea familiei sale, s-a alăturat, în 1244, Ordinului dominican al călugărilor cerșetori, a studiat (cu Albertus Magnus) filozofia și teologia la Paris și Colonia. Între 1254-1259, a predat la Paris; în 1256, devenise profesor plin. A petrecut următorii zece ani în Italia, ocupând, la Oriveto, Roma, Viterbo, diferite funcții în cadrul Ordinului și în serviciul papilor. Preda pentru a doua oară, între 1269-1272 (perioadă când la Universitatea din Paris aveau loc tot felul de controverse teologice și filozofice). După un an de activitate la Universitatea din Neapole, acolo unde își începuse și studenția, cariera sa didactică a luat sfârșit în 1273 – din cauza înrăutățirii sănătății,…

[6] Chiar dacă era obez…

[7] Doctor al Bisericii este denumirea dată celor mai de seamă teologi creştini. În Răsărit, titlul a fost conferit relativ spontan („părinte al Bisericii”), în Apus… cu respectarea anumitor formalităţi.  Primii doctori ai Bisericii sunt recunoscuţi atât de Bisericile Orientale, cât şi de cea Romano-Catolică. Bisericile Orientale, chiar dacă nu-i denumesc astfel („Doctores Ecclesiae”), îi venerează, avându-i trecuţi în calendar. Din păcate, Toma d’Aquino nu este recunoscut de Biserica Ortodoxă…

[8] În timpul unei călătorii pe mare, nu şi-ar fi dat seama de o furtună îngrozitoare şi de vuietul corabiei lovite de valuri, atât ar fi fost de cufundat în lectură…

[9] Primatul inteligenţei, cheia de boltă a întregii opere teologice şi filozofice a doctorului angelic (după cum a fost numit după secolul al XV-lea), nu se reducea la un intelectualism abstract, scop al lui însuşi… „Lumină intelectuală plină de iubire – iubire a adevăratului bine, plină de bucurie…”, aşa a tradus Dante, unul dintre primii tomişti, în poezie, conceptul tomist de inteligenţă-beatitudine…

[10] Precum Averroes și Maimonide, Toma de Aquino a fost un enciclopedist și sistematizator al tradițiilor religioase; a făcut pentru creștinism ceea ce a făcut Maimonide pentru iudaism – a creat o teologie cu care credinciosul poate să trăiască și pe care poate să o înțeleagă. Dacă Aristotel a creat o operă de aproape 1.000.000 de cuvinte, Aquino a creat un tezaur de 8.000.000 de cuvinte (nu a existat, până la el și nici după el, omul care să dezvolte ceva atât de complex,  masiv și complet)…

[11] A trecut la cele veșnice în zorii zilei de 7 martie 1274, în mănăstirea cistercină de la Fossanova, în timp ce mergea la Conciliul din Lyon, convocat de fericitul Grigore al X-lea…

[12] Summa Theologiae rămâne, în primul rând, o expunere sistematică, concisă şi globală a tuturor problemelor teologice, în acord cu nivelul de înţelegere al învățaților vremii. Toma reuşeşte, spre deosebire de oricare alt gânditor al generaţiei sale, să absoarbă şi să pună alături, într-o expunere enciclopedică, toate întrebările şi răspunsurile care puteau fi luate în considerare. Ceea ce reușește, ca maximum de profit intelectual, este nu numai gradul de sinteză, dar, mai ales, un nivel de completitudine. Summa Theologiae se prezintă sub forma unor chestiuni sau întrebări, sistematizate după criteriile menţionate, având următoarea structură: Prima parte conţine 119 probleme şi expune doctrina sacră sau studiul despre Dumnezeu ca principiu al fiinţei, precum şi ierarhia divină şi doctrina creaţiei. A doua parte conține 303 probleme și privește omul în relaţia sa cu Dumnezeu; se ocupă de scopul omului, acţiunile umane, pasiuni, obiceiuri, vicii, păcate, legislaţie, graţia divină; o secțiune a părţii secunde trece la chestiuni cum ar fi credinţa, speranţa, prudenţa, temperanţa, minunile. ÎO a treia parte este compusă din 90 de probleme, plus  o anexă care se referă la alte 99 întrebări (întrupare, viaţa lui Iisus, sacramente, botez, Euharistie, penitenţă, căsnicie)…

[13] Gândirea „Sfântului Toma” a fost, preț de secole, baza studiilor filozofice şi teologice a seminariştilor şi a cunoscut o deosebită re-înflorire odată cu scurgerea vremii, prin opera lui Leon al XIII-lea şi a lui Jacques Maritain. Poate că deosebit de actuale, mai mult decât marile Summae, sunt tocmai Opuscule teologico-pastorale şi Opuscule spirituale, mereu retipărite (cf. Sfântul zilei, de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, „Edizioni Paoline”, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei)…

[14] „Tot ce se întâmplă împotriva conştiinţei este un păcat.”

[15] Anthony Kenny/Sir Anthony Kenny (n. 1931) a fost profesor de filozofie la Universitatea din Oxford și președinte al Academiei Britanice. Împreună cu Peter Geach, a adus o importantă contribuție la elaborarea așa-numitului tomism analitic. Opera lui științifică pune accentul pe filozofia religiei…