Theodor Pallady: „Nu sunt modern, sunt din toate timpurile”

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 august 2019, 08:45

Despre viața lui s-au scris monografii substanțiale, utile pentru un studiu aprofundat; dar, Theodor Pallady se dezvăluie, cu profuzime, în propriul său jurnal[1]; notele, cu frecvență remarcabilă, sunt elocvente pentru a descoperi artistul și omul…

Născut în Iași (11 aprilie 1871), trăgându-se dintr-o familie boierească, a avut parte de o educație aleasă și de un statut social special[2]. Încurajat de familie[3], începea să studieze la „Școala de poduri și șosele” din București, mutându-se apoi la „Politehnica” din Dresda (Germania)[4]. În 1889, pleca intempestiv către paradisul artistic al Paris-ului[5], începând să expună[6]. Din 1912, a început să trimită tablouri la „Salonul Național al Artiștilor francezi”. 1920 înseamnă prima expoziție personală în Paris[7]. În 1926, „Marele Premiu Național de Pictură” poate fi interpretat și în cheia potrivit căreia mecanismul social îl „înalţa” pe Pallady și funcţiona după „regulile firești”[8] ale societății interbelice din România. Lucrările cu care va participa la expozițiile din „Ateneu” (1933, 1935, 1937, 1940) au reprezentat un răspuns la ecuaţia valorii recunoscute, Pallady fiind invitat să-și ocupe locul între artiștii români. Din anul 1943, se muta definitiv în țară; opera lui[9] a adus un suflu nou în arta românească[10], deși/sau datorită faptului că/ artistul continua să creeze sub influența ideilor și teoriilor lui Baudelaire, ale lui Gustave Moreau[11]…

Cine poate spune dacă Theodor Pallady a fost fericit? Vacanţele şi le-a petrecut, deseori, la „Bucium”/lângă Iaşi; a trăit, preț de vreo 15 ani, în Bucureşti – acolo trecea la cele veșnice, începând cu 16 august 1956. S-a bucurat de aprecierea celor din jurul lui, de aprecierea muncii depuse, a eforturilor îndreptate către un scop. Mai sunt și alte lucruri care îl fac pe om o fiinţã completă…

[1] Theodor Pallady, Jurnal, București, Editura „Meridiane”, 1966…

[2] Copilăria şi-a petrecut-o la moşia părintească de la Perieni şi în Iaşi…

[3] După o perioadă de instruire cu un perceptor francez, a intrat (avea vârsta de 12 ani) la Liceul „Sfântul Gheorghe” din Bucureşti/profesorul lui de desen se numea Fidelis Walch…

[4] Acolo și-a descoperit pasiunea pentru desen și pentru artă…

[5] A intrat în atelierul lui Aman-Jean, unde a studiat aproape doi ani; următorul profesor s-a numit Gustave Moreau – acesta și-a lăsat amprenta asupra educației lui Pallady; printre colegii de atelier figurează Matisse /vezi și Henri Matisse: „Creativitatea cere curaj”/(cunoscută fiind prietenia care s-a întins pe durata vieții celor doi), Marquet, Manguin, Guerin…

[6] Expoziții, în 1902, la Paris și Londra; în 1904, consemnăm prima expoziție în țară (la „Ateneu”, alături de Nicolae Grant)…

[7] La galeria „Nunès et Fiquet”…

[8] Câțiva ani mai târziu, într-o convorbire cu Tonitza, Pallady credea că: „ (…)eu nu sunt pictor. Nu sunt și nu vreau să mă prezint ca atare. Nu sunt  un meseriaș iscusit al penelului. Nu sunt un meșter. Pictura, pentru mine, nu este o îndemânare și mai puțin încă o voluptate. E o necesitate de clipă de clipă. O necesitate dureroasă de a mă confesa mie însumi, sincer și neiertător. Pictura este jurnalul existenței mele cotidiene. Un jurnal intim, în care se desfășoară, fără menajamente pentru mine sau pentru alții, fără panaș și fără morgă-direct și rapid-pulsul vieții mele, cu variațiile lui fatale, de la un an la altul, de la un ceas la altul…”

[9] „Citind din Baudelaire”, „În faţa şemineului”, „Nud în fotoliu”, „Fotoliu albastru”, „Nud”, „Armonie”, „Odaliscă”, „Autoportret”, „Nud interior”, „Compoziţie”, „Infinit”, „Natură moartă cu pepene şi smochine”, „Natură moartă cu flori roşii”… Întreaga operă a lui Pallady se află sub semnul formei frumoase, pure şi spirituale, plină de eleganţă şi de simplitate…

[10] Pallady rămâne pictorul care a știut să își marcheze locul în istoria artei românești….

[11] „(…)pictura nu a fost pentru mine decât un mijloc de exprimare a artei mele. Aș fi putut deveni tot atât de bine scriitor, dacă mi-aș di îndreptat atenția și efortul în direcția literaturii. Pictura nu e pentru mine decât o formă de expresie și nimic mai mult. Eu nu sunt pictor, ci artist”… Demersurile ideologice au venit pe fondul francofiliei pronunțate din spațiul românesc; înțelegem impactul pe care artistul l-a avut în momentul în care aducea ideile novatoare, de ce au fost ele receptate sau respinse…