„Primul poet român, precedând în aceasta pe Eminescu”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 24 noiembrie 2020, 19:11 / actualizat: 25 noiembrie 2020, 8:56

„Pentru întâia oară un veritabil poet român pătrundea cu fantezia în spaţiul cosmic, îmbrăţişa  cu gândul toate regnurile, punând întrebări asupra cauzelor, având fiorul imensităţii şi raţionalităţii universului”…

Cuvintele scrise de George Călinescu[1] despre Grigore Alexandrescu (22 februarie 1810, Târgovişte[2]-25 noiembrie 1885, Bucureşti), moderne prin simțul relativității valorilor și percepția alienării umanului, recunoșteau caracterul inovator în traducerea viziunii romantice asupra lumii și în expresia ei literară[3]…

Rămas orfan[4] şi sărac, dar cu o memorie extraordinară[5], Alexandrescu i-a impresionat pe toţi prin talentul său poetic[6]. În 1833, se număra printre membrii „Societăţii Filarmonice”[7], în 1838 îi apărea noul volum[8]. A fost ofiţer, dar a demisionat (1837)[9]. Din cauza unor scrieri (Anul 1840[10], Lebăda și puii corbului) s-a trezit în temniţă[11]

     „(…)Eu mă duc, lebăda zise,

       Însă vouă vă sunt scrise

   Multe rele să răbdaţi;

          Căci prostia-vă cea mare,

       Ca ş-a penii-ntunecare,

         Nu se poate s-o spălaţi.”

În 1842, Alexandrescu și Ghica vizitau mănăstirile de pe valea Oltului iar fructul literar al acestei călătorii privește cele mai bune poezii[12] ale primului (Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Drăgăşani) şi un Memorial de călătorie, singura sa scriere în proză[13].

Alexandrescu a fost funcţionar la postelnicie şi a intrat în graţiile domnitorului Bibescu[14]. La 29 mai 1860, se căsătorea[15] cu Raluca Stamatin,..

Ultimul fabulist autentic din literatura română[16] ne-a lăsat circa 40 de asemenea creații[17], 

Lui Alexandrescu îi revine meritul[18] de a fi consacrat, în literatura română, ca specii literare autonome, epistola, meditaţia şi satira.

Ultimii 25 de ani de viaţă au fost marcați de alienare mintală. A murit sărac, în Bucureşti (1885)…

[1] „Artist cu reuşite personale certe, Alexandrescu deschide drum poeziei de mari tensiuni lăuntrice, pe linia liricii de interogaţie şi atmosferă meditativă, şi conturează un ton, un relief de accente propriu satirei, poetul numărându-se între precursorii direcţi ai lui M. Eminescu.”

[2] Născut în mahalaua „Lemnului”, fiind al patrulea copil al Mariei și al lui Mihai Alexandrescu (vameș și vistiernic)…

[3] „(…)desfacută” – dacă ar fi să-i dăm credit deplin crticului și istoricului literar – „cu cazna din convențiile la modă și stadiul incult al limbii, Alexandrescu e cel mai de seamă precursor muntean al lui Eminescu și unul dintre cei mai interesanți poeți ai primei jumătăți al secolului al XlX-lea”…

[4] În 1827, orfan de ambii părinţi, era primit la un unchi din Bucureşti, devenind elev în clasa de literatură de la „Școala franceză” a lui J. A. Vaillant…

[5] Învăţase greaca şi franceza; ajuns la București, coleg cu Ion Ghica (leagă o prietenie pe viaţă), citea din Voltaire, Boileau, Montesquieu, Lamartine şi începuse să scrie, făcând cunoştinţă cu Heliade Rădulescu (acesta din urmă, la 6 martie 1832, în „Curierul românesc”, îi tipărea prima poezie, Miezul nopţii, prezentându-l ca pe „un alt Young ieşit din ruinurile Târgoviştii”/la sfârşitul anului, tot prin grija celui invocat, apărea primul volum al lui Alexandrescu, Eliezer şi Neftali, cuprinzând traducerea poemului în proză, cu respectivul titlu, al lui Florian şi câteva poezii originale); devenea elev la pensionul „Sfântul Sava”, uimindu-și colegii prin cunoștințele care vizau literaturile clasice…

[6] A fost primit şi acasă la Heliade (poetul era găzduit când de Tache Ghica, tatăl lui Ion Ghica, când de Heliade, când de I. Câmpineanu) care i-a publicat, după cum scriam, prima poezie, urmată de elegia Adio la Târgovişte…

[7] „Soţietate literară pentru cultura limbii”, dar având şi un program politic…

[8] „Poezii ale d. Gr. Alecsandrescul. Poate îndrăznelile fabulistului, poate poemul”…

[9] Pentru a dobândi o situaţie mai sigură, intrase în armata naţională cu gradul de cadet de cavalerie, apoi praporgic; a supravegheat, la Focşani, mişcarea vamală între cele două principate /Moldova şi Muntenia/; demisiona, în 1837, şi se întorcea la Bucureşti, în casa prietenului său Ion Ghica…

[10] În care se pot descifra germenii caracterelor esenţiale ale poeziei lui: reflexivă, cetăţenească, satirică. În tonul ei se împletesc rezonanţele profetice şi de odă, vibrând de încredere, cu accentele patetice ale meditaţiei romantice sau cu desfăşurări vehemente, slujite de o ironie caustică şi amară. Confruntarea dintre nădejdea care renaşte mereu şi scepticismul niciodată pe de-a-ntregul dizolvat dă tensiune interioară poemului şi, în acelaşi timp, face din Anul 1840 o imagine a sufletului omenesc surprins în impulsurile sale contrarii. Dincolo de filosofia tonică, a încrederii în viitor, tabloul prezentului, dominat de degradare şi fals, prevesteşte prin virulenţă satirică Scrisorile eminesciene şi atinge, pe alocuri, chiar dezgustul obosit al Glossei. Ecourile îndoielilor şi temerilor „de-mbunătăţiri rele”, proiectate asupra viitorului, dau o ardoare aparte dialogului (rămas deschis, suspendat) speranţă-scepticism: „Ce bine va aduce o astfel de schimbare? /Şi ce mai rău ar face o stea, un cornet mare, /Care să arză globul ş-ai lui locuitori! /Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită, /Să ştie de ce mână va fi măcelărită / Şi dacă are unul sau mulţi apăsători?”…

[11] Alexandrescu, care nu participase la complotul, din octombrie 1840, împotriva domnitorului Alexandru D. Ghica, avea să fie închis preț de trei luni; a lucrat, în arest, la o versiune a tragediei Meropaa lui Voltaire (tipărită în 1847), fiind eliberat datorită intervenţiei lui Ion Ghica…

[12] La Iaşi, în 1842, vor fi tipărite Poezii (ediţie completă, sub îngrijirea lui Alexandru Donici)…

[13] „În proză (Memorial de călătorie), deşi tonalitatea este naturală, dezinvoltă, Grigore Alexandrescu nu se ridică dincolo de observaţia directă şi însemnarea topografică, excepţie făcând paginile ce descriu un răsărit de lună la Tismana. Impregnat de melancolie şi de culoarea fantastică dată de fiorul magiei lunare, peisajul devine stare de suflet şi intră în literatură” (George Călinescu)…

[1]4 Ghica povesteşte despre „o scenă” în care trebuia să fie numit poet al curţii, dar Alexandrescu a refuzat. Domnitorul Gheorghe Bibescu, care ţinea să treacă drept un mecena al artelor, i-a oferit protecţie poetului – numit şef la „masa a doua a jelbilor”, la Postelnicie (Secretariatul Statului), apoi serdar şi, în 1846, paharnic. În tipografia lui C. A. Rosetti şi E. Winterhalder îi apare, în 1847, volumul Suvenire şi impresii, epistole şi fabule. În 1848, era printre redactorii gazetei revoluţionarilor munteni, „Popolul suveran”; trezind suspiciuni, era scos din postul pe care îl ocupa la „Secretariatul Statului”. În 1850, Barbu D. Ştirbei, fratele lui Gheorghe Bibescu, îl numea director la „Arhivele Statului”. Între 1852 şi 1857, lucra în „Comisia Documentală”; înălţat la rangul de clucer; devine, în 1854, director al „Eforiei Spitalelor Civile”. La invitaţia lui Ion Ghica, porneşte într-o călătorie prin Siria şi Palestina. În 1859, domnitorul Al. I. Cuza îl desemnează director şi apoi ministru ad-interim la „Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice”, iar în 1860, membru în „Comisia Centrală” de la Focşani…

[15] După câțiva ani, lovit de o boală neiertatoare, pricinuită, potrivit unor versiuni, de otrăvirea cu beladonă, a fost obligat să se retragă din viața publică și să abandoneze activitatea literară, reluată, intermitent și cu rezultate neconcludente, în momentele de remisiune…

[16] „Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă fabulist al nostru…” ( D. Popovici) Observator realist în punctul de plecare, fabulistul reprezintă, în fond, un moralist clasic. La fel ca la modelele sale (La Fontaine, Voltaire, Krâlov), „nu se urmăreşte studiul unor caractere, ci o imagine-emblemă a defectului moral personificat de tipologia realizată printr-o convenţie animalieră. Efectele sunt scoase din chiar investirea personajelor-animale cu atitudini umane adecvate. Fiecare personaj are fizionomia sa distinctă; felul de a vorbi, tonul, gestica sunt semnele categoriei morale, dialogurile sunt vii şi de mare verosimilitate şi nici un detaliu nu e întâmplător sau inutil” …

                     din Lupul moralist

                       „(…)E! ce aţi hotărât, jupâni amploiaţi?

                        Oare-o să vă-ndreptaţi?”

                        Îi întrebă atunci înălţimea-mblănită,

                        Ce purta o manta de oaie jupuită.

                        Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă?

                        – Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră,

                        Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;

                        Ne poate fi iertat,

                        Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta,

                        De unde-aţi cumpărat postavul de manta?

                        Când mantaua domnească este de piei de oaie,

                        Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.”

[17] Adevărul era mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (Câinele şi căţelul, Boul şi viţelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.).

[18] A tradus din Lamartine şi Byron… „Spirit reflexiv și analitic, deprins să se interogheze, refractar certitudinilor comune, Alexandrescu creează în două registre, în realitate exprimând același conflict al poetului cu sine însuși și cu lumea: în meditații, tonul e elegiac, lamartinean, iar confesiunea alternează cu dispozițiile contradictorii ale eului, polarizat când de nădejde, când de îndoială; în fabule și epistole apare omul de lume, spiritual, afabil, denunțând cu ironie și fină disimulație impostura care triumfa în viața socială și falsele prezumții ale cugetului.”  (George Călinescu)