Primo Levi: „Dacă a înţelege nu este posibil, a cunoaşte este necesar”

Publicat de Nicolae Tomescu, 30 iulie 2020, 09:05

Primo Levi (născut pe 31 iulie 1919, în Torino)…

Un martor esențial[1] și un scriitor desăvârșit[2]… A depus mărturie în Mai este oare acesta un om? (publicată în 1947, bucurându-se de un succes vehement /după mai mulți ani, cartea cuprinde informații prețioase despre trăirile lui Primo Levi din Auschwitz /perioada februarie 1944-ianuarie 1945)[3]…

Crescut în Torino, într-o familie de evrei liberali[4], Levi a urmat studiile școlii primare „Felice Rignon” din Torino[5]. În toamna lui 1943, s-a alăturat Rezistenței italiene. În decembrie 1943, a fost capturat de milițiile fasciste și, datorită rădăcinilor evreiești, a fost internat în lagărul de la Fossoli (lângă Modena). În februarie 1944, alături de ceilalți deținuți din lagăr, a fost deportat la Auschwitz, supraviețuind până la intrarea „Armatei Roșii”; în 1945, a fost repatriat în Italia, după o lungă călătorie prin toată Europa, descrisă în cartea Armistițiul.

A murit pe 11 aprilie 1987, căzând în gol în casa scărilor de la etajul al treilea al locuinței sale. Unii dintre biografii săi sunt de părere că scriitorul s-a sinucis, date fiind episoadele de depresie care i-au precedat moartea. Teoria poate fi infirmată de faptul că nu a rămas niciun bilet care să explice gestul său, în plus, Levi, un chimist, ar fi avut ocazia să aleagă o metodă mult mai sigură și mai simplă pentru a-și curma viața decât aceea de a se arunca în gol în casa scărilor, inclusiv de faptul că existau proiecte concrete de viitor ale scriitorului…

„Dacă a înţelege nu este posibil, a cunoaşte este necesar. Pentru că ceea ce a fost se poate întoarce, cunoştinţele pot fi din nou seduse şi corupte; chiar și ale noastre” (Primo Levi)

[1] Tzvetan Todorov, în cartea Memoria răului, ispita binelui (apărută în traducere românească la Editura „Curtea Veche” în 2002), afirmase: „(…)trecutul istoric, la fel şi ordinea naturală, nu au sensul prin el însuşi, nu poartă nicio valoare, sensul şi valoarea vin de la subiectele umane, doar ele pun întrebări şi-l judecă.” Unul dintre cei care au pus întrebări şi au judecat Holocaustul (Shoah-ul), din perspectiva victimei, a fost introvertitul Primo Levi…

[2] Cartea, preciza Primo Levi, nu a fost scrisă cu intenţia de a formula noi capete de acuzare, ci, mai curând, ar putea furniza date pentru un studiu nepărtinitor pentru unele laturi ale sufletului omenesc şi spre a sublinia ideea că „în istoria lagărelor de concentrare toţi ar trebui să vadă un semnal de alarmă.”

[3] Dorința de a depune mărturie, de a duce mai departe „povestea sa”, ghidează scriitorul în a fi puternic; ceea ce îl motivează să încerce din răsputeri să rămână în viață… Cartea sa abordează tot traseul pe care acesta îl va face din Italia până în lagărul de concentrare, începe cu drumul spre Auschwitz și continuă cu întâmplările trăite în acest lagăr al morții. Descrierile, create de autor încă din începutul cărții, dezvăluie natura lucrurilor și a atmosferei negative ce învăluie individul în teamă, frică. Mai este oare acesta un om? este o piesă de rezistență în orice analiză ce are legătură cu mărturiile, acțiunile și martorii în sine ce țin de cel De Al Doilea Război Mondial. Încrustate în acest text sunt momentele esențiale ale individului și dorințele cele mai arzătoare care îl motivează să rămână în viață. Totul se limitează la câteva dorințe despre care ne vorbește opera. Imaginea de ansamblu a lui Primo Levi, legată de Auschwitz și de experiența trăită în acest loc, îl face să asemene lagărul cu Infernul, mai explicit cu infernul lui Dante. Capitolul „Cântul lui Ulise” fortifică idea de lagăr ca Infern, în care persoanele sunt divizate – cei dispăruți și cei salvați, mai exact „the drowned versus the saved”; sufletele damnate sau osândite din opera lui Dante primesc o corecție în viziunea lui Levi. Non-omul este tema majoră; în mărturia sa, alte teme privesc foametea și moartea, singurătatea, frica de necunoscut și incertitudinea față de viitor…

Locuim într-o lume a morții și a fantasmelor. Ultima urmă de civilizație a dispărut din jurul nostru și implicit din noi[…] Omul este cel care omoară, cel care creează sau suferă nedreptatea, nu mai este demult un om cel care și-a pierdut constrângerile și împarte un pat cu un cadavru. Oricine așteaptă moartea vecinului său pentru a-i lua bucata de pâine, deși nevinovat, el este extrem de departe de omul cu conștiință și cu mult mai aproape de piticul primitiv sau de sadicul vicios. (Primo Levi)

[4] Tatăl său, Cesare, a lucrat pentru firma „Ganz” și a petrecut o mare parte din timpul său de lucru în străinătate, în Ungaria. Cesare a fost un cititor pasionat și autodidact. Mama sa, Ester Rina Luzzati a fost educată la Institutul „Maria Letizia”, vorbea fluent franceza și cânta la pian. Căsătoria lor a fost aranjată de către tatăl Rinei, care le-a dat casa familiei, apartamentul de pe „Via Re Umberto”, acolo unde Primo Levi s-a născut, a trăit cea mai mare parte a vieții sale și a murit. Sora sa, Anna Maria, s-a născut în 1921 (au fost apropiați pe tot parcursul vieții lor)…

[5] În 1925…