Nicolae Grigorescu: „Fă ce simţi şi atâta cât simţi”

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 mai 2021, 19:47

Nicolae Grigorescu (15 mai 1838, Pitaru, judeţul Dâmboviţa[1]–21 iulie 1907, Câmpina), primul dintre fondatorii picturii române moderne (urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian), a devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile profund definitorii ale spiritualităţii româneşti…

După o ucenicie timpurie (1848-1850) în atelierul miniaturistului şi pictorului de biserici Anton Chladek (1794-1882), executa icoane pentru biserica din Băicoi (judeţul Prahova) şi Mănăstirea Căldăruşani. În 1856, realiza compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care a înfățișat-o domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicitase un ajutor financiar pentru studii. Între anii 1856-1857, picta biserica nouă a Mănăstirii Zamfira (judeţul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica Mănăstirii Agapia…

La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care i-a apreciat calitatea picturii, primea o bursă la Paris. În toamna anului 1861, intrase la Şcoala „de Belle-Arte”, frecventând atelierul lui Sébastien Cornu (1804-1870), unde devenea coleg cu Auguste Renoir (1841-1919). A studiat, în primul rând, desenul şi compoziţia, dar, atras de concepţiile artistice ale Şcolii de la Barbizon[2], se stabilea în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia picturală prin asimilarea experienţei unor artişti ca Jean-François Millet (1814-1875), Camille Corot (1796-1875), Gustave Courbet (1819-1877) şi Théodore Rousseau (1812-1867); influenţat de respectivul mediu artistic, Grigorescu se preocupase de însuşirea unor modalităţi novatoare de expresie artistică, în atmosfera cultului pentru pictura en plein air, care pregătea apropiata afirmare a impresioniştilor… În cadrul Expoziţiei Universale de la Paris (1867), a participat cu 7 (şapte) lucrări; a expus la Salonul parizian din 1868 tabloul Ţigăncuşă, revenind, de câteva ori, în ţară, începând, din 1870, participarea la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de Societatea „Amicilor Bellelor-Arte”. Între anii 1873-1874, întreprindea călătorii de studii în Italia (Roma, Neapole, Pompei), Grecia, la Viena.

În 1877, era chemat să însoţească armata română în calitate de „pictor de front”, realizând, la faţa locului, în luptele de la Griviţa şi Rahova, desene şi schiţe care vor sta la baza unor compoziţii. Din 1879 până în 1890, a lucrat îndeosebi în Franţa /fie în Bretania, la Vitré, fie în atelierul său din Paris/…

Revenit în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la „Ateneul Român” (între anii 1891-1904). Din 1890, se stabilea în România şi se dedica, preponderent, subiectelor rustice, într-o variaţie a motivului[3].

După ce era ales, în 1899,  membru al Academiei Române /de fapt, primul artist plastic căruia i se făcea această onoare/, Nicolae Grigorescu trecea la veșnicie din 21 iulie 1907 (Câmpina)[4]; în atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci…

Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii române moderne, a produs o înnoire a limbajului plastic[5]; având o formaţie în care se remarcă filonul tradiţiilor picturii murale, de care se apropiase în anii tinereţii şi, deopotrivă, experienţele impresioniştilor, Grigorescu s-a manifestat în diverse genuri cu o autoritate care se prelungește dincolo de plecarea din această lume…

[1] Al şaselea copil al Ruxandrei și al lui Ion Grigorescu… În 1843, atunci când îi murea tatăl, familia s-a mutat la Bucureşti, în „Mahalaua Cărămidarilor”, în casa unei mătuşi…

[2] Exerciţiul lucrului în aer liber aduce paletei sale luminozitate, iar modului de construcţie plastică o inedită îmbinare între rigoare şi spontaneitate. Personalitate eminentă a plasticii româneşti, relevând un talent extraordinar, însoţit de o mare receptivitate şi inepuizabile resurse creatoare, Nicolae Grigorescu a determinat o schimbare fundamentală în evoluţia picturii şi gustului artistic în România. Temperament puternic şi complex, liric prin firea sa, înzestrat cu o sensibilitate care i-a permis să adapteze mediului şi peisajului românesc idealizarea poetică inspirată de pictorii Şcolii de la Barbizon, rămâne primul pictor român de circulaţie europeană…

[3] Pictând portrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc…

[4] S-a retras la Câmpina împreună cu soţia sa, Maria Danciu, şi fiul său, Gheorghe Grigorescu. A ales localitatea pentru aerul său patriarhal şi, mai ales, pentru împrejurimile pline de frumuseţe: malurile Prahovei, înconjurate de dealuri acoperite de o vegetaţie specifică, albastrul fără sfârşit al cerului, elemente pe care le întâlnim, adesea, în operele sale din această perioadă. Casa, construită chiar de artist, a ars în timpul Primului Război Mondial deoarece, din nefericire, aici fusese stabilit Cartierul General German pentru întreaga zonă – spre finalul războiului, un mare incendiu a distrus-o în întregime; parte dintre obiecte, în special cele de la parter, au putut fi salvate, ceea ce a făcut posibilă reconstituirea casei artistului (atelierul, sufrageria, biblioteca) în perioada 1954-1955, Muzeul Memorial fiind deschis  în 1957; tablourile expuse provin din patrimoniul iniţial al casei memoriale a artistului sau sunt împrumutate din colecţiile Muzeului de Artă din Ploieşti, ca şi din acelea ale Muzeului Naţional de Artă al României; reconstrucţia s-a desfăşurat sub îndrumarea fiului artistului, fotografiile din timpul vieţii lui Nicolae Grigorescu fiind de mare ajutor; planurile de reconstrucţie au fost realizate de arhitectul Popişteanu (originar din Câmpina), Nae Goage fiind sculptor amator şi, vreme de mai mulţi ani, ucenic al artistului…

[5] Influenţa covârşitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor săi a marcat şi evoluţia generaţiei care i-a urmat, creaţia sa inaugurând tradiţia picturală de amplă rezonanţă. În portrete, în compoziţii inspirate de experienţa participării la Războiul de Independenţă (Atacul de la Smârdan,Roşior călare), în seria de Care cu boi, în peisajele realizate în ţară sau în timpul călătoriilor în străinătate (La Posada,Bordei în pădure, Potecă cu flori, Pescăriţa din Granville, Răspântie de oraş la Vitré), se impun aspecte ale unui stil şi ale unei viziuni originale…