Neagoe Basarab: „Mai bine mort decât să trăieşti cu ruşine”

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 septembrie 2021, 20:13 / actualizat: 23 septembrie 2022, 12:18

Neagoe Basarab (c.1459 – 15 septembrie 1521), domnitorul muntean, plin de evlavie și, în același timp, erudit, având calități de pedagog, priceput în meșteșugul armelor și în organizarea armatei, gospodar, politician, diplomat, bun psiholog, în calitate de fiu „legitim de mari boieri Craiovești, ctitorii Mânăstirii Bistrița[1], care a fost un mare focar de cultură, asemănătoare în im portanță Mânăstirii Neamț din Moldova”, a primit o educație și o cultură aleasă, în limba slavonă, specifică acelei vremi, „religioasă în primul rând, dar nu numai religioasă”…

Însușirile i-au facilitat ascensiunea rapidă în Sfatul domnesc (la vârsta de 19-20 de ani) deținând funcția de postelnic sau statornic în timpul domniei lui Radu cel Mare[2]. După ce, în locul lui Mihnea cel Rău, coaliția Craiovești-turci[3] l-a ridicat în scaun pe Vlad cel Tânăr[4], încercând să se apropie de regatul maghiar, recunoscându-i supremația regelui Vladislav al II-lea, în 1511, Vlad cel Tânăr a urmărit să se distanțeze de Craiovești și de aliații acestora, turcii. Conflictul domnului cu Neagoe, extins la toți Craioveștii, a căpătat prima expresie concretă, evidentă, după data de 28 noiembrie 1511, când toți membrii respectivii familii au fost excluși din sfatul țării[5]; după o intensă, rapidă și temeinică pregătire a oștirii lor, susținută de cea a otomanilor, Craioveștii au trecut la acțiune; Neagoe[6] a fost ales în calitate de comandant al armatei lor; campania s-a desfășurat[7] în ianuarie 1512. Triumful Craioveștilor a echivalat cu un important succes turcesc în Țara Românească; candidatul turcilor pe tronul Țării Românești și boierimea servilă au făcut posibilă subjugarea teritoriului intereselor turcești. Începutul domniei lui Neagoe Basarab, modalitatea prin care acesta a ajuns la cârma voievodatului muntean, politica internă și externă desfășurată pe parcursul domniei sale, conturează concluzia că independența politică a Țării Românești a fost pe cale de dispariție (politica Craioveștilor de venind, de fapt, ,,politica întregii țări”)[8].

După Neagoe[9], urmaşii din familia sa (urmaşii boierilor Craioveşti) şi-au spus Basarabi, nume care a devenit patronimic pentru noua casă domnească.

Domnia a însemnat pentru Ţara Românească un anume echilibru social-politic, facilitat în parte de tulburările care se manifestau în teritoriile vecine[10]. Neagoe şi-a îndreptat atenţia către organizarea internă a ţării[11] (continuând, în această privinţă, cele mai bune tradiţii ale predecesorilor). Stabilitatea politică din vremea lui Neagoe Basarab s-a răsfrânt pe plan demografic; țara a cunoscut o creştere demografică, ceea ce a antrenat o sporire a veniturilor[12]. Faptul i-a înlesnit lui Neagoe Basarab să realizeze opera de construcţii şi de ctitorii fără precedent. A ctitorit biserica mănăstirii Curtea de Argeş[13].

Supranumit „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe, artist şi filosof” (B. P. Hasdeu)[14], „domn cu apucături împărăteşti” (Nicolae Iorga) sau „unul dintre cei mai culţi domni ai noştri din vechime” (Ioan Bogdan), s-a prăpădit (15 septembrie 1521) după o lungă şi grea suferinţă, fiind înmormântat la Curtea de Argeş…

[1] Neagoe Basarab și-a format cultura „în atmosfera vieții cărturărești de la Bistrița”; astfel, pe lângă învățătura de carte bisericească slavonă, domnitorul muntean și-a desăvârșit formația sa intelectuală, artistică, prin inițierea în arta militară și politică, dar și prin însușirea manierelor feudale de curte sub trei voievozi, la curtea domnească…

[2] Deopotrivă în timpul lui Mihnea cel Rău; pe vremea lui Vlăduț devenise comis… Absența lui Neagoe Basarab din Sfatul domnesc, în perioada 1495-1501, este pusă pe seama faptului că a lipsit din țară (istoricii presupun că domnitorul ar fi călătorit în Ungaria și la Constantinopol, pentru a-și împlini educația și a-și forma gustul artistic)…

[3] Reprezentați prin Mehmed beg, pașă de Nicopole… A obţinut tronul, cu ajutorul acestui bey, după înfrângerea şi uciderea lui Vlad cel Tânăr (23 ianuarie 1512)…

[4] Frate cu Radu cel Mare, numit (din cauza/datorită vârstei), „cel Tânăr” sau Vlăduț (1510-1512); obligat puternicei familii a Craioveștilor, căreia îi datora poziția sa, Vlăduț i s-a arătat recunoscător, redându-i toate dregătorile și moșiile de care fusese păgubită… Neagoe, câștigătorul principalei biruințe contra lui Mircea și apoi a lui Mihnea, a fost ridicat la dregătoria de comis, superioară celei deținută anterior, de postelnic; a apărut, pentru întâia oară în calitate de comis, ca martor într-un hrisov domnesc scris la Curtea de Argeș/la 24 aprilie 1510 și pentru ultima dată, în altul, la Buzău/datat 28 noiembrie 1511…

[5] Imediat, Craioveștii au plecat din nou în sudul Dunării, la Mehmet beg, care le putea oferi ajutor militar și protecție în numele sultanului. De acolo, în siguranță, au luat legătura cu rudele lor – Ibrahim pașa, Mustafa pașa – ca și cu prietenii lor din rândul turcocrației, cerându-le ajutorul și a cordul în vederea unei acțiuni împotriva lui Vlăduț. Procedeul a fost înțelept, întrucât au putut evita să fie acuzați de rebeliune împotriva Înaltei Porți, așa cum a încercat s-o facă, fără a reuși, Hasan, beilerbeiul Rumeliei, prin scrisoarea adresată sultanului. Tot pentru a obține un sprijin larg al turcocrației, pentru a nu-i oferi un pretext în vederea unei expediții cu consecințe incalculabile, împotriva Țării Românești, inclusiv pentru a se întări militar, însuși Barbu-banul s-a dus la Vidin și a cerut ajutorul comandantului garnizoanei din cetate, Hasan beg Mihaloglu. Obținându-l, a realizat o sporire a forței de șoc a armatei pribegilor…

[6] Era la începutul maturității, energic, capabil, talentat în mânuirea armelor, în manevrarea trupelor pe câmpul de luptă, calități care îi garantaseră reușita în confruntarea cu fostul domn, Mihnea cel Rău…

[7] Tot iarna, asemenea aceleia care-l adusese pe Vlăduț pe tron; platforma de gheață care acoperea Dunărea a servit oștenilor veniți din sud pentru o trecere ușoară a frontierei; Vlăduț, înștiințat despre amblele preparative ale dușmanilor lui s-a pregătit de război și a așteptat în fruntea oastei domnești; lupta s-a dat la 23 ianuarie 1512, „într-o dimineață geroasă, la Văcărești, den jos de București”: „Acolo, bătându-l l-au și prinsu viu și i-au tăiat pașa capul, supt un păr în București. Trupul lui l-au dus la mănăstirea frățâne-său, la Deal, de l-au îngropat lângă frate-său Radul vodă”… În „Letopisețul Cantacuzinesc” se arăta că „victoria lui Neagoe Basarab împotriva lui Vlăduț s-a datorat și trădării unor mari boieri din apropierea domnului: Calotă vornicul și alți boiari au viclenit de cătră Vlăduț vodă și i-au tăiat capul lui”, deoarece „nimeni din Ardealul unde, noul voievod, menit în câțiva ani unei înălțări regale, Ioan Zapolya, era reprezintat prin Nicolae Turöczy, nu alergase în ajutorul nenorocitului tânăr”…

[8] Parafrazându-l pe academicianul Ștefan Ștefănescu, putem afirma că politica internă și externă a Țării Românești, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, stă sub semnul unor „frământări interne și căutări pe plan extern ale unei formule de echilibru între Imperiul Otoman și puterile creștine.”

[9] Pentru a căpăta legitimitate în faţa supuşilor, Neagoe şi-a însuşit supranumele de „Basarab”, intrând, potrivit opiniei lui, în familia domnitoare cu drept de a pretinde tronul. După încoronarea de la Bucureşti, din 8 februarie 1512, Neagoe Basarab „luo coroana şi scaunul a toată Ţara Rumânească” (Gavril Protul), primul său act oficial păstrat a fost emis la 20 februarie 1512, aici regăsindu-se deja titulatura domnească „Io Basarab voievod şi domn”…

[10] Faptul că sultanul Selim îşi avea îndreptată atenţia îndeosebi asupra problemelor din Asia şi Africa i-a permis lui Neagoe să lichideze, în bună măsură, incursiunile turceşti la nordul Dunării… A refăcut, totodată, forţa militară a Ţării Româneşti; în 1517, oştii Ţării Româneşti (de altfel, şi celei moldoveneşti), i se rezerva un rol însemnat în cadrul proiectatei cruciade împotriva turcilor; în 1520, Neagoe îi informase pe braşoveni că, dacă ar fi nevoie, va interveni în sprijinul Ungariei cu 40.000 de ostaşi călări şi pedestraşi, că va folosi prilejul sfinţirii unei biserici (pentru a aduna şi a trece în revistă oastea)… În vremea lui s-a fixat hotarul dintre Oltenia şi Transilvania, acţiune care anunţa timpuri moderne, apariţia noţiunii de frontieră… Neagoe Basarab a întreţinut relaţii bune cu vecinii şi cu Papalitatea, a dus o politică filo-otomană, plătind tributul regulat şi având grijă să nu deranjeze orgoliul și interesele Semilunii, conştient că numai aşa va evita mazilirea sau sfârşitul predecesorilor săi; relaţiile cu Moldova n-au fost prea fericite, Neagoe sprijinind mai mulţi pretendenţi la tronului acestei ţări…

[11] În domeniul economic, administrativ, cultural, politic, Neagoe a luat măsuri „progresiste”, s-a străduit şi a reuşit, într-o măsură, să redea Ţării Româneşti strălucirea de odinioară, s-o readucă, cu tact diplomatic, în rândurile statelor europene care puteau să-şi spună cuvântul şi de la care se aşteptau acţiuni cu alte semnificaţii decât caracterul local… Neagoe Basarab a înnoit domeniile vieţii de stat şi a manifestat receptivitate pentru ceea ce Renaşterea europeană însemna în viaţa popoarelor…

[12] Domnia a fost (relativ) fructuoasă, „au domnit cu bună pace, până au murit în domnie” („Istoria Ţării Româneşti”); preocupările sale au vizat, în special, dezvoltarea economică prin măsuri luate în domeniul comerţului, reorganizarea armatei şi, mai ales, sprijinirea culturii; acestea au dus la creştere demografică, la sporirea veniturilor, la o anume bunăstare…

[13] Biserica „Sfântul Gheorghe” şi cea a Mitropoliei din Târgovişte…

[14] A susţinut apariţia „Evangheliarului”, conceput de Macarie, şi „Viaţa patriarhului Nifon” a lui Gavril Protul (care relatează inclusiv despre activitatea a patru domni munteni: Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab); a scris sau dispus întocmirea operei „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (1517-1521), „monument de literatură, politică, filozofie şi elocvenţă” (B. P. Hasdeu)…