Liviu Rebreanu: „Sentimentele adevărate trebuie să reziste oricărei ispite”

Publicat de Nicolae Tomescu, 31 august 2021, 18:00

Liviu Rebreanu s-a născut[1] /pe 27 noiembrie 1885/ în Târlişiua, Bistriţa-Năsăud. 

Copilăria şi-a petrecut-o în Maieru[2], pe Valea Someşului; a urmat cursurile primei şcoli, continuându-și studiile la Năsăud şi Bistriţa.

În 1900, era înscris la „Școala Reală Superioară de Honvezi” din Sopron[3]; din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta; la 1 septembrie 1906, a fost repartizat, ca sublocotenent, la „Regimentul al II-lea de honvezi regali” din Gyula[4] – pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut preocupări literare, a colaborat la reviste şi a scris satire inspirate din viaţa militară.

În 1909, trecea graniţa în România şi debuta la revista „Luceafărul”/din Sibiu. Şi-a câştigat existenţa ca funcţionar la primărie, secretar, reporter. În 1910, a fost extrădat de autorităţile române şi arestat, timp de 6 luni, (la Gyula) – pentru presupuse nereguli în activitatea militară.

În 1911, lucra[5] la Teatrul din Craiova; a cunoscut-o pe actriţa Fanny Rădulescu[6]. Mai târziu, în vâltoarea evenimentelor circumscrise Primului Război Mondial[7], a decis să rămână în Bucureştiul ocupat. Anchetat de autorităţile germane, a reuşit să fugă în Iaşi[8]. După terminarea războiului[9], a locuit în Bucureşti – în capitala României ocupa funcțiile de director al Teatrului „Naţional” (1928) şi al Direcţiei „Educaţia Poporului”.

Apariția romanului Ion (1920) semnificase nu doar consacrarea autorului, ci și „o adevărată piatră de hotar, dacă nu chiar o revoluție în dezvoltarea prozei noastre”[10]. Premiul „Năsturel Herescu” al Academiei Române[11] devenea expresia oficială a recunoașterii talentului său. Celelalte romane[12] au demonstrat vigoarea epică a scriitorului, deopotrivă tentația noilor experiențe tematice și formale[13]. Într-adevăr, opera dramatică[14], aflată sub influența modelului inspirat de Caragiale, nu a egalat originalitatea prozei.

În 1944, grav bolnav, s-a retras la casa lui din Valea Mare/Argeș; a murit pe 1 septembrie.

După trei luni, sicriul i-a fost mutat la Cimitirul „Bellu” din Bucureşti.

[1] Primul dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu… Tatăl său a fost coleg de liceu și prieten cu George Coșbuc (a publicat, „spre cea mai mare bucurie a inimiii sale, povești, descântece și chiuituri”)…

[2] Acolo s-a mutat familia sa…

[3] Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, în vecinătatea graniței cu Austria… Liviu Rebreanu cunoștea maghiara și germana într-o măsură la fel de mare precum limba română…

[4] În sud-estul Ungariei…

[5] Cu Emil Gârleanu…

[6] Îi va deveni soţie (în 1912)… Ea îl va transforma pe realistul Liviu Rebreanu („În viață trebuie să contăm pe realități, nu pe dorințe”) într-un romantic…

[7] Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, a cerut să fie încorporat ca voluntar în armata română, dar s-a trezit respins…

[8] Aventura fugii lui Rebreanu a început în 27 iulie 1918, atunci când părăsise Bucureştii, la 3 august refugiindu-se în Iaşi… A reuşit să scape de sub escortă şi, ajutat de pictorul Jean Al. Steriadi, cu sprijinul prietenilor (inclusiv a socialiştilor lui Titel Petrescu), a fugit cu o căruţă la Ploieşti, cu trenul a plecat clandestin către Buzău, apoi la Focşani, a fost arestat, scăpând încă o dată, împreună cu însoţitorul său (Nicolae Boiangiu), printr-o legătură a intrat în contact cu reprezentanţii biroului militar al Guvernului de la Iaşi şi, în chip de ordonanţă a unui ofiţer român, a trecut graniţa frontului, la Tecuci, de unde a ajuns la Iaşi (cf. Adrian Bachieru, Pe urmele lui Liviu Rebreanu). La început, a fost întâmpinat cu oarecare bunăvoinţă, apoi a cunoscut răceala celor care îmbrățișaseră bârfele pornite, totuși, de la un fapt real – lucrase la gazeta „Lumina” colaboraţionistă şi rămăsese în Bucureştiul aflat sub ocupaţie; doar I.G. Duca, fostul ministru liberal al Instrucţiunii, aflat şi el în dizgraţie din cauza căderii guvernului său, l-a ajutat să iasă din impasul social și relațional…

[9] Casa din Păcurari, care îl adăpostise pe Rebreanu, a dispărut în vara anului 1944 (către sfârşitul lunii august, atunci când luptele frontului ajunseseră la marginea Iaşiului), lovită de o bombă care a pulverizat-o. Se poate sugera o conexiune stranie – la numai câteva zile, Liviu Rebreanu se stingea din viaţă…

[10] Scriitori români, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, 1978…

[11] Membru al Academiei Române (1939), cu discursul de recepție Laudă țăranului român (29 mai 1940)…

[12] Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăișorul (1929), Răscoala (1932), Jar (1934), Gorila (1938), Amândoi (1940)…

[13] Se cuvine remarcată și activitatea publicistică: în 1924, fonda revista „Mișcarea literară” (noiembrie 1924-octombrie 1925), apoi, în 1932, revista „România literară” (cu apariții până în 1934)… A fost și președintele Societății Scriitorilor Români (1925)… În traducerea lui, revista „Țara noastră” a publicat poemul Moartea șoimanului de Maxim Gorki; din Prislop i-a trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunîndu-i, spre publicare, o povestire; a scris nuvela Mîna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov…

[14] Cadrilul (1919), Plicul (1923), Apostolii (1926)…