Lascăr Catargiu: „Eu nu voi permite ca uliţa să ne facă legi”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 31 octombrie 2020, 12:50

În vara anului 1891, a izbucnit contradicția legată de logodna prinţului Ferdinand cu Elena Văcărescu; Carol I, consultându-se cu guvernul, primeşte un răspuns ferm din partea lui Lascăr Catargiu: „Majestate, aiasta nu se poate”! sau, dacă se căsătoreşte, pierde calitatea de moştenitor şi „rămâne simplu particuler”; regele decide să nu permită căsătoria, cu toată insistenţa reginei Elisabeta (a rezultat exilarea acesteia în străinătate, pentru aproape doi ani); la rândul său, Ferdinand a fost trimis la Sigmaringen, acolo unde s-a căsătorit cu principesa Maria; Elena Văcărescu a plecat la Paris, unde a rămas până la sfârşitul vieţii…

Iată ce nu trebuia să absenteze din totalitatea elementelor care formează „intriga” acestui articol… Faptul curios, referitor la amănunte „secundare” din viața marii personalități în discuție… De fapt, în momentul când Carol a vrut să abdice (vremuri tulburi, pronunțat anti-dinastice), Catargiu a venit la palat, încercând să-l convingă să „renunţe la renunțare”; atunci ar fi pronunţat memorabila frază: Aiasta nu se poate, Măria Ta, fiindcă aşa se pierde Ţara!...

„Sub înfăţişarea aceea blajină” (scria Ion Luca Caragiale, în Lascăr Catargiu), „nimini, poate, nu ştie câtă tenacitate şi câtă energie stau ascunse; îndărătul acelor doi ochi blajini, stă dârză o voinţă neîncovoiată; sub chipul acela de răzeş plin de bonomie naivă, e totdeauna deşteaptă la pândă cea mai sigură judecată politică, cea mai adâncă dibăcie de om de stat. Toate acestea, pe un fond moral fără cea mai mică imputare”[1]…

Născut la 1 noiembrie 1823, în Iași[2], a urmat primii ani de şcoală în pensioane particulare; după terminarea studiilor, era numit în funcţii importante din sistemul administrativ al Moldovei[3]…

Unionist convins, Lascăr Catargiu a ajuns membru în Comitetul Electoral al Unirii-Iaşi (februarie 1857) şi deputat în Divanul ad-hoc din Iaşi, poziţie din care contribuie la elaborarea şi adoptarea punctelor programului unionist. În Adunarea Electivă, din postura candidatului la domnia Moldovei din partea conservatorilor, creditat cu cele mai mari şanse la victorie, a trăit o mare mâhnire în clipa când s-a trezit constrâns să renunţe la candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza…

Membru în Comisia Centrală de la Focşani, la scurt timp după Unirea Principatelor, ministru de Interne[4], declanșează conflicte intense cu domnitorul Cuza; alături de C.A. Rosetti/liderul liberalilor radicali, devine principalul artizan al cristalizării „monstruoasei coaliţii”[5]…

Între 11 februarie-10 mai 1866, Lascăr Catargiu a făcut parte din Locotenența Domnească (organism politico-administrativ format pentru a substitui activităţile unui şef de stat, până la aducerea prinţului străin). Totodată, Catargiu a fost desemnat să formeze primul guvern[6] sub domnia lui Carol I, timp în care se proclamă o nouă Constituţie[7]. La sfârşitul anului 1866, Catargiu era ales preşedinte al Adunării Deputaţilor. Mai târziu, ăntr-un context deja invocat, domnitorul a cerut un guvern puternic cu care să aplice politica sa, astfel că Lascăr Catargiu a format un guvern de orientare conservatoare/pe 11 martie 1871[8], primul Consiliu de miniştri care reuşea să guverneze pe întreg parcursul celor patru ani legitimi, până pe 31 martie 1876[9]…

Lascăr Catargiu s-a afirmat drept cea mai avizată voce a conservatorismului românesc[10]; a fost preşedintele celor două decenii al Partidului Conservator. A ocupat, preț de patru mandate, funcţia de prim-ministru şi pe durata a cinci mandate funcţia de ministru de Interne[11]; a fost ales, în două rânduri, preşedinte al Adunării Deputaţilor… Unul dintre marii oameni de stat ai veacului al XIX-lea, unul dintre fondatorii doctrinei conservatoare din România s-a găsit în prim-planul scenei politice timp de aproximativ 45 de ani[12]…

[1] Un „român neaoş, fără declamaţii teatrale, fără apucături zănatece, dinastic până la târâre, patriot cuminte şi dezinteresat până la a refuza un scaun de domnie, cunoscând profund ţara şi lumea ei”, continua Ion Luca Caragiale… Titu Maiorescu, referindu-se la liderul conservator, aprecia: „era un om de bun simţ, totdeauna demn în purtarea sa, onest şi de o neobosită activitate în amănuntele administraţiei”...

[2] Într-o familie (veche) de boieri moldoveni, tatăl său fiind Constantin Catargiu…

[3] Tânărul Catargiu a devenit ataşat la Treburile din Lăuntru (Ministerul de Interne), apoi locţiitor de ispravnic la Huşi (1843-1844) şi prefect (pârcălab) de Neamţ… Pe 28 martie 1848, se regăsea printre semnatarii Petiţiei-proclamaţiune de la Hotelul „Petersburg” din Iași, în care se aduceau critici regimului politic, se propuneau măsuri pentru dezvoltarea ţării pe baze mai liberale; după înăbuşirea mişcării, domnitorul Mihail Sturdza l-a exilat pe Lascăr Catargiu la moşia sa din judeţul Neamţ. Grigore Alexandru Ghica l-a readua în administraţia de stat. În 1853 a fost numit pârcălab de Iaşi, iar peste un an ocupa aceeaşi funcţie în Covurlui. Timp de doi ani, până în 1856, a dobândit poziţia de agă al Poliţiei Iaşi…

[4] În cabinetul Manolache Epureanu, din Moldova (27 aprilie-10 noiembrie 1859)…

[5] Disensiunile (chiar resentimentele, explicate anterior) cu Alexandu Ioan Cuza l-au ajutat să fie unul dintre liderii consipraţiei care a acţionat pentru detronarea domnitorului, după care a devenit principalul membru al Locoteneţei domneşti care a substituit atribuţiile şefului statului până la aducerea prinţului străin…

[6] Între 11 mai-13 iulie 1866…

[7] Prin care România devine monarhie constituţională…

[8] Tot atunci declara: „(…)vom aplica constituţiunea cu toată sinceritatea, litera şi spiritul ei; eu nu voi permite ca uliţa să ne facă legi; nu ne vom abate un singur moment de la calea legilor şi a libertăţii garantată prin buna ordine…”

[9] Și-a depus mandatul pentru organizarea unor noi alegeri legislative… Lascăr Catargiu a obţinut, între 27 noiembrie 1891-3 octombrie 1895, un al patrulea mandat la conducerea guvernului României…

[10] La 3 februarie 1880, Catargiu se număra printre cei care semnau programul şi statutul Partidului Conservator, alături de 88 de reprezentanți ai aceleiași familii politice. După decesul lui Emanoil Costache Epureanu (septembrie 1880), Comitetul executiv al Partidului Conservator îl alegea în funcţia de preşedinte, poziţie în care a rămas până la moarte. În perioada marii guvernări liberale, Catargiu a fost liderul cel mai ferm al opoziţiei; în acest sens, a acţionat pentru formarea „Opoziţiei Unite”, în cadrul căreia a coalizat majoritatea grupărilor politice care doreau înlăturarea de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu. În martie 1884, avea loc fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Liberalilor, condus de Gheorghe Vernescu; din respectiva fuziune a rezultat o formaţiune politică hibridă, intitulată Partidul Liberal Conservator. La sfârşitul anului 1888, liderul conservator a primit un mandat (de trei luni) în fruntea Adunării Deputaţilor. În perioada 29 martie 1889-3 noiembrie 1889, a devenit şi preşedintele Consiliului de miniştri. După căderea lui Brătianu, coaliţia conservatorilor cu „liberalii sinceri” nu şi-a mai justificat sensul, astfel încât, în noiembrie 1891, PLC s-a dizolvat, reluându-se activitatea sub forma Partidului Conservator („sincerii” s-au întors în Partidul Naţional Liberal)…

[11] În cele 5 (cinci) mandate la conducerea Ministerului de Interne, Catargiu a susţinut adoptarea legii pentru înfiinţarea Jandarmeriei rurale (în locul dorobanţilor), potrivit căreia se înfiinţau 8000 de posturi de jandarmi comunali, 1260 de jandarmi judeţeni şi 69 de ofiţeri (practic, un jandarm la 100 de locuitori contribuabili), Legea pentru organizarea comunelor urbane, Legea pentru reînfiinţarea birourilor de paşapoarte (1867). În ministeriatul său a fost aprobată „Legea pentru organizarea Serviciului Administraţiunii Centrale a Ministerului de Interne” (1892), s-a înfiinţat Serviciul fotografic, primul serviciu de identificare şi poliţie tehnică din ţară, a fost aprobat „Regulamentul relativ la atributele comisarilor speciali de poliţie în gările Căilor Ferate”, „Legea poliţiei vânatului”…

[12] Lascăr Catargiu a încetat din viaţă pe 30 martie 1899, la vârsta de 76 ani…

*

Iată câteva urme ale trecerii și ale amintirii… În pofida inaugurării anului 2011, statuia din București nu are caracterul noutății; originalul, execuție a sculptorului Antonin Mercié, fusese înălțat în toamna lui 1907; statuia a fost înlăturată de comuniști, împreună cu multe altele, prin anii ’50 ai secolului al XX-lea, fiind depozitată în curtea Combinatului Fondului Plastic; ceea ce putem vedea astăzi, la o stație de fosta Piață Lascăr Catargiu (adică Romană) este o copie/realizare a sculptorului Ioan Bolborea…