Iulia Hasdeu, destinul sfâșietor al unui geniu

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 septembrie 2021, 20:50

Din 29 septembrie 1888, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi-a făcut un scop din „a regăsi”, prin orice mijloace, spiritul „Lilicăi”[1]. Iniţial, a construit un templu la cimitirul „Bellu”, acolo unde o înmormântase; „Micul Templu” nu a părut îndestulător, astfel încât, în 1893 a luat decizia să înalțe, pentru fiica sa, Castelul din Câmpina. Ridicat între ani 1894-1896, după planurile pe care „însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă”[2], mi se pare plin de simboluri „oculte” [3], în care se regăsesc şdestule elemente masonice[4]. Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris prima carte de spiritism din literatura română, intitulată „Sic Cogito”[5]. De altfel, personalitatea culturală cea mai proeminentă (ca erudiţie) din secolul al XIX-lea, a încropit o cameră specială de spiritism[6]. Pe seama castelului (şi a camerei de spiritism) s-au creat legende[7]. Rămas posterității, locul încărcat de legende şi misticism, amintire a copilului grăbit şi genial plecat prea devreme şi a durerii unui tată care şi-a pierdut tot ce avea mai scump pe lume, m-a primit și pe mine (dacă nu să-i înțeleg menirea, măcar să-l fotografiez)…

Destinul Iuliei nu a fost unul obișnuit[8]; personalitatea ei extraordinară avea suflul geniului; mintea sa era, cu adevărat, sclipitoare[9]:

Născută, pe 14 noiembrie 1869, în Bucureşti,

la varsta de 2 ani și jumătate se familiarizase cu alfabetul,

la 4 ani știa să așeze cuvintele pe foaie (nu doar în limba română, deopotrivă în franceză și germană),

la 5 (cinci) ani a creat nuvele… la 7 (şapte) ani a scris naraţiuni precum „Mihai Vodă Viteazul” sau poeme precum „Domnia lui Ţepeş Vodă”, „Oaselor lui Ţepeş Vodă”.

la 8 ani a absolvit școala primară[10],

apoi debuta literar[11];

la 11 ani a terminat gimnaziul „Sfântul Sava” (concomitent, cursurile conservatorului muzical din București)[12], la 16 ani devenise studentă a Universității din Sorbona (a absolvit în 1886, pe când avea 17 ani)…

Cu adevărat, „O copilă în ai cărei ochi şi pe a cărei frunte strălucea lumina cea mai intensă şi cea mai gingaşă a ştiinţei”[13]…

Nu și-a continuat studiile, îmbolnăvindu-se de tuberculoză, stingându-se (29 septembrie 1888) înainte de a împlini 19 ani…

Impactul asupra lui Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost nimicitor, în sensul declinului ştiinţific, moral, comportamental, psihic[14]… Pe când se afla pe patul de moarte, Iulia F. Hasdeu i-a (re)amintit soţului decizia pe care o luaseră împreună: de a dona castelul lor din Câmpina Academiei Române, spre folosul membrilor ei „săraci şi nenorociţi, mai ales cei de peste Carpaţi… În fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta şi copilaşii, vor putea locui aicea, fără a plăti chirie, odihnindu-se şi întremându-se” (de asemenea, că toată biblioteca lui B. P. Hasdeu va trece în proprietatea Academiei, împreună cu dreptul exclusiv ca eruditul să editeze scrierile lui şi ale fiicei lor, Iulia)…

[1] Astfel o alinta pe Iulia, fiica sa…

[2] „Marele Templu”, castelul Iuliei Haşdeu de la Câmpina, ar fi fost construit în aşa fel încât tatăl scriitor, rămas în dimensiunea perceptibilă, să poată lua legătura cu fiica aflată într-o altă lume. Ioan Luca Caragiale, impresionat de clădire, l-a descris prin următoarele cuvinte: „(…)este orientat către răsărit, baza având forma unei cruci, iar axa principală căzând perpendicular pe meridian. Are două corpuri cu câte un etaj şi un donjon central, sugerând prin aceasta conceptul trinităţii. Pe ușa masivă de la acces, fixată pe un ax de fier, era încrustat blazonul familiei Haşdeu, Pro fide et patria, şi dictonul lui Galilei, E pur si muove. În interior, sub domul Înalt al donjonului central, În mijlocul sălii circulare, se afla un stâlp de marmură trandafirie, de care se rezemau două scări de fier urcând spre brâul donjonului, unde era o galerie metalică. La nivelul galeriei, deasupra stâlpului de susţinere a scărilor, se afla un podium purtând statuia lui Isus, din lemn colorat, executată de sculptorul Casciani din Paris. Domul era luminat de trei uşi cu vitralii. În spatele lui Isus, sub o fereastră rotundă, era bustul Iuliei, acoperit de un val alb, subţire. La baza stâlpului de marmură se afla fotografia Iuliei din ziua înmormântării. Corpurile laterale ale castelului aveau câte două saloane, unul mai mare, altul mai mic. Într-unul era aşezat pianul Iuliei, despre care se spune că ar fi cântat exclusiv. În celălalt era biblioteca Iuliei şi portretul ei în mărime naturală. O locuinţă în care spiritul Iuliei se putea uşor identifica…”

[3] Castelul din Câmpina este plin de simboluri despre care Hasedu a crezut că îi vor înlesni comunicarea cu fiica sa… Cifrele 3 şi 7 au stat la baza geometriei arhitecturii; pe faţadă se deslușește „Ochiul Atoatevăzător”, simbol al lui „Dumnezeu manifestat în omniprezenţa Lui”; „Delta” sau triunghiul mistic înconjurat de raze care izvorăsc din centrul lui desemnează „Supremul Arhitect” şi „Lumina Eternă a Înţelepciunii” care-l înconjoară „ca un ocean de slavă şi care se revarsă asupra întregii Sale creaţii”; plafonul albastru al mormântului şi cupola albastră a castelului (în culoarea lor iniţială) au corespondent în simbolistica „Acoperământului Lojii”, care reprezintă bolta cerească (loja nu poate avea alt acoperământ, ca reprezentare a lumii, decât bolta cerească); mobilierul ar crea, la rându-i, o legătură făţişă sau ascunsă cu apartenenţă la masonerie – „Existau spre exemplu, scaune triunghiulare din fier, şi este destul de greu de crezut că erau destinate odihnei trupului, dar uşor de presupus că aveau o destinaţie ezoterică”, afirmă Constantin Nemeş, în articolul „Hasdeu şi masoneria”. „Templul metafizic” ar abunda şi de alte semne oculte: camera obscură, unde aveau loc şedinţele de spiritism, uşa masivă circular de la intrare, încadrată de două tronuri de piatră, pe care sunt săpate cele şapte reîncarnări importante ale Iuliei; fundaţia castelului are forma unei cruci; în muzeu pot fi admirate și tablouri, inclusiv cel al Iuliei (în ziua morţii), obiecte de familie, biroul lui Haşdeu (unde se găsește inclusiv masa de corespondenţă a Iuliei, adusă de la Paris)…

[4] Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907) figurează pe lista personalităţilor Marii Loje Naţională din România (care administrează toate lojile regulare de pe teritoriul nostru). Potrivit mlnr.ro, „nu se cunosc data şi locul iniţierii sale, dar următoarele cuvinte, care îi aparţin lui Hasdeu, pot fi considerate relevante în ceea ce priveste aderenţa sa la Ordin: «Ce este Românismul? El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Adevărul. Românismul este Umanitate, Libertate şi Adevăr»”…

[5] Scriitorul, convins că „Marele Templu” este casa fiicei sale („Asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă”, spunea Hasdeu celor veniţi în vizită la castel), a creat o construcție „după sfaturile primite de la Iulia” („Tonul lor trebuie să fie impunător şi convins, un fel de Sic cogito, adecă: cine poate să se convingă, cu atât mai bine pentru el, cine nu – cu atât mai rău… Cât priveşte pe al tău Sic cogito, să ştii că el va fi cuvântul tău final şi totodată titlul operei întregi, i-a fi spus Iulia tatălui său)…

[6] În această cameră a încercat Haşdeu să „surprindă în fotografii spiritul Lilicăi”, dar nu a reuşit. Perfect întunecată, camera avea o gaură într-un perete; scriitorul credea că poate dobândi „accesul” către spiritul „Lilicăi”… Mulţi l-a catalogat pe Hasdeu drept „nebun” şi au fost convinși că „geniul romantic” şi-a pierdut minţile de durere, că toate poveştile despre spiritul Iuliei reprezintă doar plăsmuiri ale unei minţi bolnave. Au existat şi personalităţi ale vremii, precum pictorul Nicolae Grigorescu sau Th. Speranţa, care i-au dat crezare lui Haşdeu, chiar au participat la şedinţele de spiritism…

[7] În unele nopţi, Iulia Hasdeu „putea fi auzită cântînd la pian, în aplauzele tatălui său”… Iulia însăşi „ar fi fost văzută de localnici pe terasă cu un buchet de margarete în braţe”… A doua zi după „apariţie”, grădinarul „ar fi găsit în curte flori de margarete”, deşi nu era sezonul florilor…

[8] Fenomen inexplicabil, unic, în cultura românească…

[9] Se spune că Alexandru Macedonski, venit în vizită la Bogdan Petriceicu Hasdeu, a rămas uimit de inteligenţa copilei… Poetul ar fi întrebat-o pe fetiţă dacă ştie o poezie, iar Iulia nu i-ar fi răspuns, ci i-ar fi întors întrebarea: „Dar tu?”; Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetiţa a ascultat-o cu atenţie şi i-a recitat-o, cuvânt cu cuvânt, câteva minute mai târziu…

[11] Când părinţii şi învăţătorii şi-au dat seama că au în faţă un copil genial, pentru Iulia s-a făcut o excepţie/ceva ce nu se mai acceptase, până atunci, în învăţământul românesc: a susţinut examenele de absolvire ale ciclului primar la 8 ani. În 1877, a dat examenul, prin cumul, pentru clasele I-IV, la Şcoala Primară de băieţi nr. 2 şi pe 27 septembrie 1877 a primit un „atestat de clasele primare de băieţi”…

[12] La 11 ani, a scris o piesă de teatru, tragedia în trei acte „Dama de circ”…

[5] A absolvit gimnaziul, în vara anului 1881, cu rezultate strălucite: numai medii de 9 şi 10. Pasionată de muzică şi cu o voce extraordinară, a terminat Conservatorul, la secţia de canto şi pian. „A scrie, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hasdeu petrecerea cea mai frunte”, afirmă Ionescu Gion, în „Portrete istorice”…

[13] „Lampa ei şi vara, şi iarna se stingea cu miezul nopţii pentru a se reaprinde după cinci sau chiar mai puţine ceasuri de odihnă. A trăi era pentru ea a scrie, citi şi cugeta. Iulia Hasdeu străbătea fără încetare întreg universul ştiinţei”, scrie Ionescu Gion…

[14] Bogdan Petriceicu Hasdeu avea 50 de ani la moartea Iuliei… S-ar părea că nu s-a resemnat până la propriu-i sfârșit lumesc. Zile în şir a plâns, zile în șir a aşteptat un semn. Ce s-ar fi „întâmplat” în martie 1890? „Trecuseră şase luni dupa moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primavara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hartie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu»/Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ti fie îndeajuns/. Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele”, avea să scrie Haşdeu  în cartea Sic Cogito…