„Ion Barbu” sau poezia ca o „prelungire a geometriei”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 august 2021, 12:14

Dan Barbilian, pe numele său autentic[1], a fost (18 martie 1895, Câmpulung-Muscel[2] – 11 august 1961, Bucureşti) unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc…

Studiile elementare şi gimnaziale le-a făcut în Câmpulung, Damineşti, Stâlpeni, Piteşti. A urmat liceul în Bucureşti (atunci l-a cunoscut pe Tudor Vianu, întemeindu-se una dintre cele mai lungi şi mai frumoase prietenii literare[3]). Demonstrase aptitudini de matematician[4]. După ce a obținut licenţa (1921), primea o bursă de doctorat în Germania. Pasiunea pentru poezie a devenit devoratore. În 1919, începea o colaborare la revista literară „Sburătorul”, adoptând (la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului) numele bunicului său, Ion Barbu, ca pseudonim. „După melci”, una dintre cele mai cunoscute poezii ale autorului[5], apare (în 1921) în revista „Viaţa Românească”:

„Dintr-atâţia fraţi mai mari:
Unii morţi,
Alţii plugari,
Dintr-atâţia fraţi mai mici:
Prunci de treabă,
Uzi, peltici,
Numai eu răsar mai rău.
(Mai năuc, mai nătărău.)
Dintr-atâţia (prin ce har?)
Mă brodisem un hoinar(…)”

Dan Barbilian afirma că „poezia şi geometria sunt complementare în viaţă”: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaştere şi imaginaţie[6]…

Din poemele fabulative cu elemente de figuraţie din natură, menționez capodopera „Riga Crypto şi lapona Enigel”, balada închipuită de Ion Barbu ca fiind cântată și recitată de un menestrel, „la spartul nunţii, în cămară”[7]...

Pe 11 august 1961, Dan Barbilian/„Ion Barbu”, desprindea[8], așa cum nu o făcuse eroul poemului său, corpul vegetativ lipsit de vase conducătoare adevărate, înspre înaltul Cerului, pentru a gusta plăcerea desfășurării de necuprins…

[1] Pseudonimul (care l-a facut celebru în poezie) este, de fapt, numele originar al familiei, transformat printr-o latinizare curentă…

[2] Unicul fiu al al Smarandei (născută Șoiculescu), fiică de procuror, și al magistratului Constantin Barbilian…

[3] Debutul a fost declanşat de un „pariu” cu Tudor Vianu… Plecaţi într-o excursie, la Giurgiu, pe timpul liceului, Dan Barbilian „promite că va scrie un caiet de poezii”, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare, descoperindu-și talentul poetic şi iubirea față de forma de artă în care utilizăm limba  pentru calitățile sale estetice și evocative, pentru a completa sau a înlocui semnificația sa aparentă…

De altfel, criticul şi prietenul i-a consacrat o monografie, considerată a fi cea mai completă până în clipa de față…

[4] Talentul se manifestse încă din timpul liceului, elevul Barbilian având contribuţii în „Gazeta matematică”. Între 1914-1921, studia matematica la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti (cu întreruperea cauzată de perioada în care a satisfăcut serviciul militar/Primul Război Mondial/). Susţinerea tezei de doctorat, în 1929 va fi urmată de participarea la diferite conferinţe internaţionale de matematică și de numirea (1942) în funcția de profesor titular /de algebră/ al Facultății de Ştiinţe din Bucureşti…

[5] Ion Barbu nu s-a rezumat să fie un simplu poet descriptiv; nu s-a dezmințit nici în poezia „După melci, deşi se pierde (mai mult decît oriunde) în amănunta exterioare”… Pleca la Göttingen (Germania) pentru a-şi continua studiile; a întreprins multe călătorii prin Germania, ducând o viaţă boemă, apoi s-a întors în ţară…

[6] „Ermetismul său i-a ucis orice spontaneitate şi i-a secat vâna. De vocaţie matematician, Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea primelor redactări de procesul matematic al substituirii. Se ştie că în algebră, cifra cantitativă e înlocuită cu un simbol calitativ. Cuvântul obscur la Ion Barbu este necunoascuta algebrică, prin care se substituie sensul clar, misterul”… Principiul, pe care se structurează arta poetică a lui Ion Barbu, în ultima etapă de manifestare a evoluţiei sale, apare enunţat, aproape programatic, în versurile din „Joc secund” într-un stil care ajunge să-fie caracteristic întregului ciclu, greu de descifrat prin natura excesiv sintetică a formulării, prin subiectivismul, cu totul arbitrar, al analogiilor create, prin discontinuitatea imaginilor, prin opţiunea pentru cuvântul rar sau de specialitate matematică şi, uneori, chiar prin tendinţa de se oferi cuvintelor, în context, alt sens decât acel pe care îl au în uzul comun…

„Din ceas, dedus adâncul acestei calme crește,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”

[7] O dramă lirică, a cărei desfăşurare are loc în lumea vegetală a climatului boreal, implicînd erosul în forma unei conjuncturi plasticizate… Povestea nefericitului Crypto, „regele-ciupearcă”, este cîntată cu o gingăşie plină de gravitate; pradă iubirii pentru mica laponă Enigel, oprită într-un popas de noapte în poiana sa de muşchi, în drumul cu renii spre păşunile de mai la sud, Crypto o îmbie să rămînă acolo, „în somn fraged şi răcoare”, departe de Soarele de care el se simte despărţit, prin „visuri sute, de măcel”; versurile semnificative ale răspunsului, cu care Enigel îi respinge rugămintea (ea aspiră, cu întreaga ei natură, la solavitate), ne dau o imagine a Nordului, hibernând cu cultul Soarelui în suflet, de o putere expresivă adânc memorabilă..

[8] La spitalul „Vasile Roaită” din Bucureşti, bolnav de cancer hepatic…