In Memoriam Evgheni Evtusenko

Publicat de Nicolae Tomescu, 31 martie 2020, 19:48

Evgheni Evtusenko, născut în 1933 /Zima, orășel din Siberia/, a înclinat spre poezie datorită tatălui său…

Prima creație i-a apărut (1949) din… convingerea redactorului; potrivit acestuia din urmă, prin publicare, Evtusenko „se va convinge de proasta calitate a propriei încercări”. Drept „replică”, a devenit cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S. (pe când avea 22 de ani)…

Prin anii ‘60 ai secolului trecut, cărțile lui au atins tiraje-record de 100.000 de exemplare, deși nu a intrat, nicicând, în rândurile PCUS. La una dintre seratele sale literare (1957), Evtusenko a reușit să adune 35.000 de cititori…

„Te iubesc mai mult decât speranţa
Gloriei, în veac de vis şi fum,
Decât ţara asta ruginită,
Fiindcă tu eşti ţara mea acum.”

Ar trebui să-l credem că era îndrăgostit și de S.U.A.[1], acolo unde i-au apărut 18 cărți, iar universitățile din Oklahoma, Queens, New York l-au invitat să predea literatura și cinematografie ruse. De altfel, 94 de țări[2] și 72 de limbi în care i-au fost traduse poeziile stau mărturie că a reușit: lumea lui a devenit una fără margini (inclusiv în privința respectului)[3]…

[1] De altfel, și-a dat obștescul sfârșit /1 aprilie 2017/ în „Hillcrest Medical Center” din Tulsa, Oklahoma…

Pentru a ne lămuri (pe deplin?) avem la îndemână romanul Să nu mori înainte de moarte… Gravitând în jurul zilei de 19 august 1991 (ziua „puciului”), sunt urmărite destinele unor oameni care, exponenți ai mulțimii sau ai puterii abile, unii perdanți, ratați, disperați, alții obișnuiți fie să învingă prin orice mijloace fie dedicați unor idealuri ireconciliabile, s-au înfruntat în jurul „Casei Albe” (noua clădire a Parlamentului rus), pe culoarele acesteia, pe baricade sau pe tancuri, în culisele impenetrabile ale Puterii. Fabulosul este instrumentul de lucru al poetului Evtusenko; în spațiul Moscovei sale se mișcă, se întâlnesc, se sprijină, se recunosc umbrele celor demult pieriți, poeții exilului rus, academicianul Saharov, poetul Pasternak, foștii mari fotbalisti sovietici, câte o mamă siberiană sau tadjică, umbrele întunecate ale stăpânitorilor de ieri și de astăzi ai Kremlinului (familia țarului Nicolae al II-lea, Stalin, Hrusciov, Brejnev, Gorbaciov, Elțîn), oamenii de toate felurile ai timpului nostru, cei lași, cei curajoși, profitorii, golanii, bețivii, luptătorii, un Mareșal al Uniunii Sovietice, o liotă de generali furioși, activiști revanșarzi, kaghebiști năpârliți, afaceriști unsuroși, un straniu și măreț prinț Romanov, personajul Evgheni Evtusenko însuși – cu cele patru soții (succesive), mulți alții, fiecare convingător, doar prin rostirea unei singure replici pe uriașa scenă a desfășurării romanului. În fresca episodului de istorie vie, neîncheiată, așa cum pictorii din vechime strecurau, într-un unghi ascuns al lucrărilor, câte un autoportret secret, îl vedeam pe Evtusenko în Tulsa, Oklahoma, fugind de unul singur, pe o veche potecă de retragere a indienilor, cu ochii în lacrimi, sfâșiat de dorul neuitatei sale Rusii…

[2] „(…)Am fost chemat și mi s-a zis: «Puteți pleca unde și când doriți». Iar eu am spus că vreau să plec mâine. A doua zi pleca un tren pe direcția Moscova-București-Sofia. Când trenul a fluierat în Gara Iași, mi-am spus: «Oare cum va fi primul om pe care-l voi vedea? Așa cum va arăta el, așa trebuie să arate omenirea». Ei bine, primul individ «mi-a scăpat»: era grănicerul, pe care nu l-am zărit, pentru că era ascuns în adăpostul său grăniceresc. Dar peste calea ferată stătea un copilaș de vreo 6-7 anișori care… făcea pipi. Iar mie mi s-a părut că văd un curcubeu… Și am izbucnit în râs, mi-am spus: «Uite, asta este omenirea însăși!». Așa m-a «primit» România, iar eu mi-am reamintit întotdeauna, cu bucurie, «curcubeul», iar pe băiețel nu l-am uitat niciodată. Din acel moment, m-a cuprins o stare de bine și am realizat că, la urma urmei, toți oamenii sunt egali. Pot spune că lumea mi s-a deschis în România.”

[3] „L-am cunoscut pe minunatul poet Nichita Stănescu – amândoi eram maximaliști și, de cele mai multe ori, ajungeam să ne certăm pe diverse teme. Deși eram foarte diferiți unul de celalalt, din punctul meu de vedere, Stănescu a fost un poet excepțional, de mare valoare.”