In Memoriam Alexandru Ioan Cuza

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 mai 2019, 20:36

După abdicarea din 1866, Alexandru Ioan Cuza a supraviețuit în stăinătate[1]. În septembrie 1867, s-a mutat la Oberdöbling, lângă Viena. Pe 21 mai 1870, fostul domnitor vindea casa din Austria și, la prescripțiile medicului, pleca în Italia[2]. Deziluzionat să bată aceleași locuri, fără efect substanțial penntru plămânii săi șubrezi, Cuza a ajuns în iunie (1871) prin localitatea balneară Hale – din Austria și ajungea, în aceeași lună, la Viena; în iunie, cu o ultimă deznădejde, poposea iar la Reichenhall, mai mult pentru sănătatea Elenei Cuza (care avea dureri pricinuite de reumatism); în iarna 1871-1872, familia se găsea la casa ei din Florența…

În acea perioadă, Cuza purta o corespondență destul de activă cu Petre Grădișteanu[3]. Pe 25 ianuarie 1873, scria însă împărătesei Eugenia, exprimându-și regretele pentru moartea lui Napoleon al III-lea[4]; începea o perioadă de împăcare cu sine și cu lumea din jur, fiind dispus să ierte; își presimțea propriu-i sfârșit – după ce-l încunoștiințase pe Iordachi Lambrino de planurile sale, în mai 1873 s-a stabilit[5] în Heidelberg[6], unde dorea să-și dea copiii la învățătură și să se trateze la un specialist. Elena Cuza ne-a oferit indicii asupra momentelor de final ale vieții lui Alexandru Ioan Cuza[7]; pe 15 mai 1873, la ora unu și jumătate noaptea, Alexandru Ioan Cuza se înveșnicea (printre străini); cu ajutorul lui Theodor Rosetti (cumnatul lui), agent diplomatic de la Berlin, trupul domnitorului Unirii a fost îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg; Mihail Sturdza, fostul domnitor al Moldovei, i-a asigurat un preot din Baden Baden…

Pe 27 mai 1873, sicriul ajungea în țară (cu trenul) după ce trecuse prin Cracovia, Lemberg și Cernăuți; în orașul din Bucovina, un corp de oaste austriac a prezentat onorul și depus o ghirlandă de flori; în gara Ițcani (Suceava) au ajuns peste 100 de delegați și o mulțime de suceveni (Dimitrie Gusti rostea o cuvântare, iar arhiereul Vladimir Suhopan a săvârșit o scurtă slujbă); la Verești, au venit săteni din tot Botoșaniul (în frunte că țăranul Simion Stanciu, fost deputat în Adunarea ad-hoc/ a urmat sicriul până la Ruginoasa); primiri asemănătoare au avut loc și la Dolhasca, Liteni și Pașcani. În gara Ruginoasa a fost așteptat de o mulțime de țărani, ostași, demnitari[8]; pe o culme din apropiere, regimentul 5 de infanterie intona marșuri funebre[9] (s-au tras 21 de salve de tun); sicriul a fost așezat într-un cort în curtea bisericii din Ruginoasa[10]; s-a ridicat o tribună de la care s-au citit numeroase discursuri[11]…

Domnitorul a fost înmormântat pe 29 mai 1873 la biserica din Ruginoasa; giulgiul care a acoperit sicriul domnitorului, cu tricolorul în bernă plus monogramele „A.I.I”. și cartea de condoleanțe unde se distinge iscălitura lui Mihail Kogălniceanu, se găsesc astăzi la Muzeul Militar „Regele Ferdinand”…

[1] Inițial, a locuit la Paris (din aprilie 1866) sub numele de Alexandru Adam…

[2] Atmosfera din Viena, zgomotele străzilor l-au determinat să se stabilească la Florența, așezare liniștită, cu monumente grandioase, cu aerul somptuos și solemn, aici îmbinându-se linia clasică cu fervoarea renascentistă; împrejurimile erau, deopotrivă, odihnitoare; colina „San Miniato”, cu pinii și chiparoșii ei, podurile de pe Arno, legendare, arhitectura gravă, toate întrețineau o atmosferă nostalgică, uneori dureroasă, ca și trecerea timpului, ca și adumbrirea gloriei; potrivit Elenei Cuza, fostul domnitor „a cumpărat o vilă lângă „Poarta Romană” și care a purtat multă vreme numele de «Villino Cuza»”; casa, cu un mic parc, avea fața îndreptată spre grădinile „Boboli” și spre înălțimea „San Miniato”; orășelul nou, pe care se găsea „Porta Romana”, pe malul stâng al Arnoului, fusese construit în secolul al XIII-lea; tot pe malul stâng se afla Palatul Pitti, ridicat de Brunelleschi, cu numeroase opere valoroase, legat de vestita galerie „Ufizzi” prin „Ponte Vecchio”, peste Arno; totodată, de la „Porta Romana” se putea vedea și celebrul fort „Belvedere” (de aici, Cuza pleca, uneori, în călătorii la Paris și Reichenhall/aprilie 1871)…

[3] De reținut următoarea justificare pe care i-o face confidentului său: „Întrăuntul țării, 2 mai (1864 – adoptarea Statutului Dezavoltător al Convenției de la Paris) a fost o revoluție plecată de la tron, nu în scopul de a spori puterea ocârmuirii și de favoriza intesele unei dinastii, ci nobilul program al divanurilor ad-hoc”…

[4] Cuza nu-și ascundea sentimentele de recunoștință față de defunct, asigurând-o pe împărăseasă că nu uitase cine susținuse cauza unirii și îi sprijinise domnia…

[5] „Heidelberger Zeitung” i-a anunțat prezența, la cronica mondenă, așa cum se obișnuia…

[6] Orașul universitar de pe malurile Neckar-ului, cu destule case și capele cunoscute…

[7] „În apropiere de Heidelberg trecând printr-un tunel (Mont-Cenis), Cuza răci și se îmbolnăvi. Și cum era puțin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel («Europa»), vroii să-i fac tratamentul pe care-l știam eu. Dar prințul Obolenski, care se afla acolo, ne recomandă un medic, care, după părerea mea ignora sau se făcea că ignorează boala. Prescripțiile lui nu mi se părea de loc(!) eficace și eu îi spuneam lui Cuza să schimbăm doctorul, căci nu e bun de nimic. Îi aplicai șervete ude cu apă rece pe piept și pe ceafă. După puțin timp Cuza muri”…

[8] Elena Cuza era însoțită de Vasile Alecsandri și Costache Negri; în jurul lor putea fi întâlnită o mare delegație de studenți ieșeni…

[9] În fruntea armatei aflându-se Ion Em. Florescu, devotatul prieten al defunctului…

[10] La căpătâiul său se aflau mari politicieni precum: Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri…

[11] Mihail Kogălniceanu: „Nu greșelile, ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea”…

*

În 1804, logofătul și marele vistiernic Săndulache Sturdza l-a angajat pe arhitectul vienez Johann Freiwald pentru a înălța o reședință luxoasă pe locul vechii case boierești.

În stil neogotic, propriu arhitecturii civile din Moldova acelor vremuri, Palatul din Ruginoasa este o construcție de formă pătrată cu un etaj, având cele patru fațade aproape simetrice, cu peroane largi, drepte, cu balcoane pe toate laturile sprijinite pe lespezi de piatră.

În 1862, Alexandru Ioan Cuza a cumpărat clădirea, prin vânzare facută în public, dorind să o transforme în reședință de vară. Prima grijă a domnitorului a fost să renoveze, integral, palatul. Acesta a fost inaugurat oficial cu prilejul sărbătorilor de Paști din aprilie 1864.

Când Cuza a trecut la cele veșnice (3/15 mai 1873, Heidelberg/Germania), rămășițele sale pământești au fost aduse în Ruginoasa, fiind înmormântate, la 17/29 mai 1873, într-un cavou amenajat lângă biserică. Osemintele domnitorului au fost strămutate de mai multe ori: în 1907 au fost puse într-o cutie de argint așezată într-un sicriu de stejar în cripta amenajată în biserică; în primăvara anului 1944 au fost scoase de către un soldat și duse la Mănăstirea Curtea de Argeș; doi ani mai târziu, au fost depuse în Biserica Trei Ierarhi din Iași, acolo unde s-a amenajat o criptă.