CE de Fotbal… „Il Canto degli Italiani”

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 iulie 2021, 00:54 / actualizat: 12 iulie 2021, 11:35

Il Canto degli Italiani („Cântecul italienilor”), imnul național al Italiei, cu versuri compuse de Goffredo Mameli, pe muzica lui Michele Novaro, este cunoscut și sub numele Fratelli d’Italia („Frați italieni”)…

https://youtu.be/AcI2IdHhEHE

*

Anglia și Italia s-au confruntat pentru a înțelege cine „merită” să fie „încoronată” drept campioană europeană.

Italienii se (re)apropiau de titlu, prima posibilitate fiind fructificată /în 1968/… Oricum, Italia reprezintă una dintre cele mai de succes echipe naționale din istoria Campionatului Mondial; a câștigat patru titluri (1934, 1938, 1982, 2006), cu alte două finale (1970, 1994), ajungând pe locul al treilea (1990). După tragedia aeriană de la Superga (1949), a intrat în reconstrucție până în 1968, jucând, ulterior (2000, 2012), alte finale „europene”.

„The Three Lions” („Cei trei lei”) a apărut în finală (prin merite, deopotrivă prin „programări avantajoase” și arbitraj[1]) cu șansa de a câștiga primul său campionat continental. Anglia trăgea speranța să obțină primul său triumf major după 55 de ani; până mai ieri, nu fusese vorba nici măcar despre șansa prelungirii poveștii (din 1966), cu „happy end”, asupra Germaniei de Vest; înaintea semifinalei, de miercuri 7 iulie 2021, cu Danemarca, englezii nu au trăit nici măcar pe ultima scenă a marelui spectacol european (sugestiv este „Euro 96”), mai mult, își completaseră repertoriul cu „ratări” dureroase la edițiile „Cupei Mondiale” din 1990 și 2018; Gareth Southgate a condus noua echipă într-o nouă eră palpitantă, cu tineri talentați (care au ceva profunzime), în mare parte liberi de povara și de așteptările din trecut.

„Gli Azzurri” („Azurii”)/„albastrul Savoy”, „blu Savoia” sau „azzurro Savoia”, culoarea tradițională a Casei Regale de Savoia (care a dominat Regatul, între 1860-1946) desemnând culoarea comună a echipelor care reprezintă Italia/, „ne-englezii” de pe stadion și din fața televizoarelor, toți am surprins, la intonarea compoziției muzicale care aduce, în prim plan, istoria, tradițiile și reușitele unei națiuni, diferenţa dintre ceea ce se afirmă şi ceea ce se crede; nu era prima dată când se huiduia (cu scoțienii ar fi fost o răfuială veche, dar nu au scăpat pe de-a-ntregul, nici croații, cehii, germanii, ucrainenii), „deschiderea procedurii disciplinare UEFA împotriva Angliei – cu privire la „utilizarea de lasere şi fumigene de către suporteri, la tulburări în timpul intonării imnului danez” fusese întârziată și ipocrită.

Prima repriză: La adăpostul unui „fast goal” înscris de Shaw (minutul 2), englezii și-au permis să joace precum dansatorii cu măști de protecție de la ceremonia de închidere, au lansat și un fel de „efecte pirotehnice”; jocul lor fără nicio strălucire a avut câștig de cauză deoarece Italia interpreta, preț de 45 de minute, rolul echipei ușor dezarticulate (cu Imobile „perdant pe toată linia”, cu Insigne prea fantezist, cu Barella obosit și neinspirat), fără soluții pe flancuri (Emerson lipsit de valoarea lui Spinazzola, Di Lorenzo având destule ezitări); Repriza a doua, cu ironia soartei (în formă continuată, golul englezilor venind pe un contraatac): Bonucci (minutul 67) egala după o „fază britanică” (corner, prelungirea mingii cu capul, fault nesemnalizat asupra lui Chiellini, reluare Veratti către poartă, ricoșeu, din portar în bară, înaintea finalizării)… Posesia Italiei a crescut la 75%… Glezna lui Chiesa a cedat, după un nou sprint care destabilizase apărarea engleză (se pierdea din viteză, din forța de pătrundere)… Pe fondul oboselii, faulturile (dure) s-au înmulțit… Rapiditate, dinamism, intensitate mare, caracteristici ale fotbalului actual, participarea tuturor jucătorilor de câmp la ambele faze ale jocului, desele shimbări de sarcini și de locuri, nevoia accentuată de acoperire a întregului teren, dar și miza uriașă (de aici, prudența relativă);

Prelungiri: Nicio finalistă nu a crezut că îndrăzneala înseamnă prudență;

Italia vs Anglia 1-1 după prelungiri (0-1; 1-1; 1-1) și 3-2 după 11 m

Loviturile de la 11 m mi-au adus aminte de liberul arbitru, destin, hazard/șansă, mi-au strecurat și îndoiala asupra competenței lui Southgate, mai ales la nivelul înlocuirilor făcute (Rashford, Sancho, Saka dovedindu-se „carne de tun” în confruntarea psihică avută cu portarul italian Donnarumma /desemnat de UEFA „Jucătorul turneului”, Leonardo Bonucci fiind „Omul meciului”)…

[1] „Stearling” (Raheem Sterling) sau „Stealing (furt)?”, iată întrebarea jurnalistului Moises Llorens, de la „ESPN”; „Vreau ca Anglia să câștige, dar acest penalty este o mare glumă, chiar și prin ochii unui mare patriot”, scria Jeff Stelling, prezentator al emisiunii „Soccer Saturday”; „Niciodată penalty”, era reacția jurnalistului italian Tancredi Palmeri – de la „CNN”; „Nu este penalty. Nu înțeleg de ce persoanele din camera VAR nu i-au cerut arbitrului să se uite la fază”, declara Arsene Wenger (fost mare antrenor/la „Arsenal”Londra); foștii mari jucători englezi Gary Lineker și Alan Shearer au contestat, la rându-le, decizia arbitrului…

*