Mihaela Arsenescu Werner – 55 de ani de teatru
Actrița Mihaela Arsenescu Werner vorbește, la emisiunea „Oameni și idei”, despre vocație, despre marile roluri care i-au marcat destinul artistic, despre teatrul radiofonic și despre generațiile de actori pe care le-a format.
Publicat de isoreanu, 2 iunie 2026, 18:14 / actualizat: 2 iunie 2026, 19:17
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași și publicul au serbat-o pe actrița Mihaela Arsenescu Werner la împlinirea a 55 de ani de carieră. Imposibil de enumerat rolurile pe care Mihaela Arsenescu Werner le-a interpretat în teatru, la televiziune sau la radio. A pregătit și câteva generații de studenți la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Voi intra în detalii, despre toate acestea, în dialogul cu doamna Mihaela Arsenescu Werner, care se află în studioul Radio România Iași.
I.S.: Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași și publicul au sărbătorit-o pe actrița Mihaela Arsenescu-Werner la împlinirea a 55 de ani de carieră. Imposibil de numerat rolurile pe care Mihaela Arsenescu Werner le-a interpretat în teatru, la televiziune sau la radio. A pregătit și câteva generații de studenți la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Voi intra în detalii despre toate acestea în dialogul cu doamna Mihaela Arsenescu Werner, care se află în studioul Radio România Iași, atât de familiar pentru dumneaei. Vreau să mai menționez că Mihaela Arsenescu Werner este o artistă distinsă cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate și este Cetățean de Onoare al Iașului. Bine ați venit, doamna Mihaela Arsenescu Werner, vă mulțumesc pentru bucuria pe care mi-ați făcut-o acceptând invitația Radio România Iași!
Mihaela Arsenescu Werner: Și eu vă mulțumesc pentru, de asemenea, bucuria pe care mi-ați făcut-o invitându-mă.
I.S.: Aș vrea să ne povestiți cum a început legătura dumneavoastră cu teatrul.
Mihaela Arsenescu Werner: Cum a început? A început puțin sinuos, pentru că eu doream să fac jurnalism. Întâi am vrut să fiu comandant de navă, am aflat cu regret că nu se primesc fete, la vremea aceea, evident, și apoi am vrut să fac jurnalism. Era o facultate care dădea examenele mai devreme decât la facultatea de teatru. Între timp, soarta m-a dus pe o altă cale, adică i-am fost prezentată doamnei Dina Cocea, care mi-a fost profesoară, m-a pregătit pentru admitere și mi-a spus: „O, tu ai o voce nu știu cum și nu știu cum… și așa… ia gândește-te…”, și mi-a dat un repertoriu de excepție. M-a pregătit într-un fel special, o doamnă deosebită, îi păstrez o recunoștință extraordinară și mi-am spus așa: dacă e să reușesc la teatru, va fi din prima; dacă nu, renunț și mă duc pe drumul inițial. Am intrat prima, cu cea mai mare medie, din prima, adică aveam 17 ani și ceva.
I.S.: Semnalul a fost clar.
Mihaela Arsenescu Werner: Da, semnalul a fost clar și am rămas pe drumul acesta, iată, de 55 de ani, nu-mi vine să cred.
I.S.: Primii ani după terminarea facultății, la clasa profesorului Constantin Moruzan, i-ați petrecut la Teatrul Național Craiova, abia apoi ați venit la Iași. Cum și de ce?
Mihaela Arsenescu Werner: Am stat zece ani la Teatrul Național din Craiova, am făcut o ucenicie de excepție cu niște colegi minunați. Acolo l-am cunoscut pe soțul meu, actorul Dan Werner, care, din păcate, acum e plecat spre eternitate. Și el, fiind născut aici, părinții lui au plecat în refugiu în 1941, avea visul ăsta să se întoarcă cumva în locurile natale și atunci ne-am hotărât să plecăm. Am venit aici, cred că în ’81, el în ’82, și am jucat, am jucat și împreună. El era un actor vital, extrem de apreciat, un gen cu totul special, și comedie, și dramă.
I.S.: Cum decurgea relația dumneavoastră pe scenă cu Dan Werner?
Mihaela Arsenescu Werner: Eram unul dintre cuplurile rarisime în care valoarea este oarecum echilibrată, oarecum egală. Știți că sunt cupluri în care unul e mai bun, unul e mai… și apar probleme, apar frustrări, oarece invidii.
I.S.: Da? Se poate?
Mihaela Arsenescu Werner: Da, se poate, cum să nu, cum să nu? Dar sunt exemple celebre. La noi nu a fost cazul. Deci, la noi, a fost un fel de concurență așa, loială. Ne apreciam reciproc, ne corectam reciproc, ne ascultam. Am avut un parteneriat de excepție atât pe scenă, cât și în viață. Din păcate, terminat prea devreme din voința lui Dumnezeu.
I.S.: Din atâtea roluri pe care le-ați jucat, a existat un rol sau câteva roluri care au rămas mai aproape de sufletul dumneavoastră?
Mihaela Arsenescu Werner: E foarte greu de spus. Mi s-a pus deseori întrebarea asta. E foarte greu de spus. Ei sunt ca niște copii. Sunt ca niște copii care nu cresc așa de mult, deci ei nu ajung la maturitate. Se nasc, merg în picioare și, pe urmă, la un moment dat, sunt lăsați pe drum, pentru că se nasc alți copii care trebuie învățați să meargă în picioare. Eu cam așa văd lucrurile. Din cauza asta, nu știu dacă… Sigur au fost partituri de excepție care mi-au rămas în amintire. Am primit și premii, și aprecierea publicului. Da, aș minți să spun că nu e așa. Însă am o… nu știu cum, o empatie pentru fiecare dintre ei. Pentru că personajele sunt niște ficțiuni, de cele mai multe ori sunt imagini ale unor personaje reale sau ficționale. Noi numim asta, iată, în facultate, că ați amintit, noi numim personaje de hârtie. Personajele sunt pe hârtie. Literatura le desfășoară pe orizontală, teatrul, arta dramatică, le desfășoară pe verticală. De aceea se cheamă construcție teatrală. Și atunci, noi ne străduim să le aducem la o verticală cât mai corectă. Le îndrăgesc, le îndrăgesc pe toate, au fost și partituri care nu mi-au corespuns, care nu mi-au plăcut.
I.S.: Asta voiam să vă întreb: ați avut și roluri care v-au determinat să vă depășiți limitele, poate să le forțați? Cum le-ați construit, cum le-ați adus la dumneavoastră?
Mihaela Arsenescu Werner: Nu, eu nu îl aduc la mine niciodată. Nu, nu, nu, nu. Există două categorii, cred, de actori. Cei care sunt ei înșiși și sunt minunați, știți, exemple celebre, sunt ei înșiși în toate personajele. Nu e cazul meu, eu sunt o transformistă. Îmi place să mă apropii de personaj, de la imaginea fizică până la imaginea psihologică. Îmi place să înțeleg, îmi place să iert, dacă este ceva de… și îmi place să motivez. Știți că există o teorie: cel mai odios criminal își iubește pisica. Asta, în teatru, este o lege de fier. Nu ai voie să nu-ți aperi personajul, indiferent de ce structură ar avea. Sigur că au fost personaje care nu mi-au corespuns deloc ca personalitate, dar construcția este cu atât mai interesantă, este incitant să aduci niște date care nu sunt ale tale. Și atunci, ce se petrece? Personalitatea se îmbogățește. Dacă tot dai din tine în personaje, se întâmplă exact contrariul.
I.S.: Există vreun rol pe care v-ați fi dorit să-l jucați și nu l-ați jucat?
Mihaela Arsenescu Werner: Există, nu multe. Eu sunt genul de actriță care nu își dorește neapărat un rol. Nu, îmi plac provocările, îmi plac propunerile regizorilor. Nu cred că mi-am dorit ceva. Au fost câteva pe care, într-adevăr, mi-aș fi dorit să le joc. Am trecut pe lângă ele, unele de comedie, unele din altă sferă, dar nu am suferit deloc, pentru că mi s-au oferit partituri interesante, complexe, incitante și atunci nici n-am avut timp să regret ceva.
I.S.: Ați avut întâlniri cu regizori importanți. Care au fost regizorii care v-au schimbat, care v-au transformat fundamental modul de înțelegere a profesiei, poate? Care v-au transformat cariera, pe dumneavoastră, ca actriță?
Mihaela Arsenescu Werner: Nu știu dacă m-au transformat. M-au devenit, ca să zic așa, pentru că drumul meu a fost unul devenit. Ieșită din școală, cu o școală foarte bună de actorie, la toate capitolele, fiecare întâlnire cu un regizor și toți, cu personalități diferite, evident, metode de lucru diferite, toate mi-au adus un fel de zestre. Nimeni nu m-a transformat cu adevărat. Sunt o personalitate oarecum rebelă, deci nu prea mă las.
I.S.: Și puternică în același timp.
Mihaela Arsenescu Werner: Da, e adevărat. În mod paradoxal, dacă nu am pornit atât de puternică, aceste întâlniri m-au făcut mai puternică prin diversitate, prin cerințele care mi-au fost adresate, prin provocări.
I.S.: Care au fost regizorii cu care v-a plăcut cel mai mult să lucrați, poate? Sau v-au provocat cel mai mult?
Mihaela Arsenescu Werner: Sunt regizori care cer imposibilul. Mie îmi plac regizorii care vin cu temele făcute, ca să spunem lucrurilor pe nume. Nu îmi plac cei care sunt dezorientați, care așteaptă de la actor totul. Și am întâlnit asemenea oameni, și la Craiova, și aici. Multe nume, de la Valeriu Moisescu, Călin Florian, cu care am și debutat la Craiova. Aici, Irina Popescu, iată, cu care am și noua premieră, pentru cei 55 de ani. Ea a avut grijă de mine, mi-a dat partituri complexe, care să mă pună în valoare. A avut grijă de mine într-un fel de tandem, așa cum a avut Cătălina Buzoianu cu Valeria Seciu, de pildă. Adică s-au cunoscut foarte bine, s-au împrietenit și au știut ce să-și ofere una alteia. Asta e foarte important pentru o echipă. Și au mai fost și alți regizori, sigur, importanți, cu care am avut partituri deosebite. Astăzi nu mai este timp. Priveam, zilele trecute, o emisiune de prin 1995, a lui Iosif Sava, unde Ion Cojar, ca să zic așa, patronul didactic al nostru, al tuturor, deși nu mi-a fost direct profesor, spunea, în 1995, că nu mai există regizori pedagogi. Regizori care să formeze actorul.
I.S.: Trebuie să fie regizorul un pedagog?
Mihaela Arsenescu Werner: Da, regizorul trebuie să fie un pedagog, asta este credința mea și cu asta mă voi duce unde mă voi duce, nu știu.
I.S.: Și ce înseamnă un regizor pedagog?
Mihaela Arsenescu Werner: Înseamnă să aibă timp să facă școală cu actorul în timpul montării unui spectacol: aici ai mai făcut aceste gesturi, vezi cu glasul ce faci, vezi cu dicția, ai grijă, vezi cum te miști, vezi că aici nu știu cum… Nu mai există și vă spun și de ce: pentru că nu mai este timp, este criza de timp. Regizori importanți vin, stau 3 săptămâni, le pleacă avionul și actorii trebuie să se descurce. Acestea sunt partiturile, scape cine poate, cam asta e metoda.
I.S.: Se simte lipsa acestui fel de regizor?
Mihaela Arsenescu Werner: Absolut uriaș se simte lipsa, de la dicție, de la respirație, de la felul de a înțelege personajele, extraordinar de mult se simte lipsa. Deci, cine are o zestre cât de cât se descurcă și se dezvoltă, așa, personal. Dar regizori, ca să mai aibă timp să fie pedagogi, nu mai există.
I.S.: Criticii au vorbit în privința artei dumneavoastră despre „catifelata rigoare”.
Mihaela Arsenescu Werner: Da, cred că e Florin Faifer, dacă nu mă înșel. Da, am avut o relație foarte frumoasă. Am fost și profesori cam în același timp la Universitatea de Arte. Eu îi spuneam „domnule profesorule”, ceea ce îl amuza grozav, am avut o relație de respect, de amiciție, de apreciere reciprocă. El era o minte strălucită și el a scris, la un moment dat, „catifelata rigoare”. E, oarecum, un pumn de fier într-o mănușă de piele moale, fină, însă este ceva puternic. Cam la asta se referea el. Eu primesc, îmi place să fiu îndrumată, îmi place să mi se spună: vezi că aici ai mai făcut așa, poate faci așa… sau nu știu cum. Dar, până la urmă, curăț totul, trec totul prin filiera proprie și ce scot din laborator, da, e un produs viabil, deși conține toate, toate ingredientele care mi-au fost sugerate.
I.S.: Sunteți o actriță și întotdeauna ați fost o actriță admirată și iubită și de public, și de critici.
Mihaela Arsenescu Werner: Am avut noroc, da, am avut noroc, e adevărat, la capitolul ăsta.
I.S.: Dar nu știu dacă e noroc sau această apreciere vine în urma talentului și în urma muncii, pentru că un actor muncește foarte mult pentru un rol, pentru un spectacol.
Mihaela Arsenescu Werner: Da, de muncit am muncit, ce-i drept, așa și spun eu, am muncit 55 de ani. Sunt partituri care nu te solicită chiar așa de tare. Acum, să fim serioși, mai erau și pe vremea comunismului texte impuse, să spunem așa, pe linie, că totul se termina cu bine și partidul rezolva totul, îți dădea butelie, îți dădea casă etc. Și îți rezolva mai ales problemele personale, da, morale. Avea grijă de tot. Ei, astea nu cereau așa muncă, dar erau partituri care cereau foarte multă muncă, cum ar fi, iată, mai recent, aici, la Teatrul Național, „Vizita bătrânei doamne”, care a rămas un spectacol de referință, „Acasă, în miezul verii”, „Șase personaje în căutarea unui autor”, multe, multe, multe partituri la care e nevoie de muncă, de elaborare, cum spun eu.
I.S.: Când construiți un personaj, ce anume căutați: adevărul, emoția? Care vă doriți să fie, mai degrabă, efectul asupra publicului?
Mihaela Arsenescu Werner: Eu mi-aș dori ca publicul să înțeleagă acel gen de om, pentru că, dacă nu înțelegi semenii, dacă vii să privești doar ca la un tablou, cred că nu este de ajuns. Deci, ceea ce facem noi, noi însuflețim imaginea aceea cu mijloacele noastre, evident: vocea, trupul, participarea emoțională. Dar, dacă fluxul nu funcționează între actor și spectator, atunci ceva nu este în regulă. Spectacolul este rece sau personajul este rece. Nu, publicul trebuie să înțeleagă acea parte care îi corespunde experienței, zestrei sufletești, emoției personale. Fără asta, degeaba muncim.
I.S.: Aș vrea să vorbim puțin și despre spectacolul „Celebritate”, regizat de Irina Popescu Boieru, care a avut de curând premiera, mai poate fi urmărit pe 4 și 16 iunie.
Mihaela Arsenescu Werner: Exact, după care se încheie stagiunea.
I.S.: La Sala Studio „Teofil Vâlcu” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, este spectacolul prin care ați fost sărbătorită la împlinirea a 55 de ani de carieră. O interpretați pe Carlota Berlumi, o femeie consumată de resentiment și rivalitate. Ați găsit vreo formă de tandrețe sau de compasiune pentru Carlota? Vorbeați mai devreme despre faptul că actorul trebuie să găsească o legătură cu personajul, să-l înțeleagă și să-l apere. Cum ați apăra-o pe Carlota?
Mihaela Arsenescu Werner: Foarte interesantă întrebare. Da, și corespunde felului în care am conceput partitura. Carlota e măcinată de frustrări. Aici a trebuit să construiesc, pentru că eu nu am avut frustrări, nu am avut rivalități. Știți că piesa inițial se chema „Rivala”, da? Că este după nuvela lui Schmitt (n.r. Eric Emmanuel Schmitt). Eu nu am avut așa ceva. Deci, iată, a trebuit să aduc ceva în plus ca să o salvez, pentru că e periculos să prezinți publicului un personaj doar frustrat, doar măcinat de invidii, de dorința de, eu știu, de anihilare a celuilalt. E vorba, în speță, de Maria Callas. Și atunci a trebuit să imaginez o cale. Cea mai inspirată a fost umorul, calea umorului. Deci am dat mult umor Carlotei. Fără asta, cred că era seacă, era pierdută în fața publicului. Publicul ar fi respins-o, fără îndoială. Și din scriitură mai are două momente în care autorul o salvează și atunci eu am contribuit și mai mult, am salvat-o și mai mult, în care își admiră rivala, recunoaște valoarea rivalei. Asta nu poate face decât un artist adevărat. Înseamnă că ea, sub toate straturile acestea de frustrare și de rivalitate, era un artist adevărat.
I.S.: Credeți că lumea artistică de astăzi este mai puțin vulnerabilă la invidie și competiție decât cea descrisă în această poveste? Sau, dimpotrivă?
Mihaela Arsenescu Werner: Nu știu ce să cred, nu știu ce să cred. Eu constat o… nu știu cum, o înstrăinare a trupei sau a trupelor de teatru, într-un mod particular, pe de-o parte, și profesional, pe de altă parte, pentru că trupele, se știe, și în București sunt destul de eterogene, se formează, după aceea se disipează și așa mai departe. Nu au timp sau timpul pe care îl aveam noi, pe vremea noastră, știți formula celebră, nu mai au timpul respectiv să se vadă cu adevărat, să se apropie, să glumească împreună, să petreacă timp împreună. Nu, așa ceva nu se mai întâmplă. Și atunci constat acest vânt rece, nu știu, care bate. Eu încerc să mă țin departe, recunosc, de acest vânt rece, eu închid fereastra și încerc să mă simt bine cu universul pe care mă străduiesc să-l construiesc.
I.S.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră celebritatea și cât de diferită este de valoarea artistică? Pentru că ați vorbit și despre valoarea artistică.
Mihaela Arsenescu Werner: Da, e diferită, într-adevăr. Celebritatea poate fi și o notorietate agresivă sau, eu știu, rutinieră, oferită de televiziune, de exemplu. Televiziunea te poate face, nu-mi place deloc termenul „vedetă”, pentru că e atât de depreciat, dar te poate face. Aparițiile dese încep să creeze o confuzie între valoare și aparență. Și atunci, celebritate, nici nu știu ce înseamnă, eu nu sunt o actriță celebră, deși un coleg al nostru, care nu mai trăiește, îmi spunea Meryl Streep de România, după ce am jucat în „Acasă în miezul verii”. Nu pot să zic că sunt celebră, dar sunt cunoscută, apreciată. Dacă merg pe stradă…
I.S.: Aveți notorietate.
Mihaela Arsenescu Werner: Da, din cinci oameni, doi mă recunosc, mă opresc: „vai, v-am văzut, v-am…”. Asta este satisfacția. Pentru asta am trăit și, câteodată, chiar mi se pare că nu am trăit degeaba, când sunt asemenea momente.
I.S.: De ce a fost important pentru dumneavoastră să transmiteți mai departe experiența acumulată pe scenă și ați devenit profesor?
Mihaela Arsenescu Werner: A fost foarte important, pentru că și noi, generația noastră, ne-am format tot așa, împrumutând, furând de la profesorii noștri, de la actori celebri, acumulând. Și atunci mi-am dat seama că trebuie să lași ceva în urmă. Da, spectacolul de teatru, după cum știți, este o aripă de fluture. Deci, el este efemer. Poate să aibă 100 de reprezentații, poate să aibă doar 3 sau 4. Și atunci se pierde spiritul acela. Actorul are senzația că e văduvit de toată munca și de toată strădania, de toate îndoielile și așa mai departe. Și am fost obsedată de gândul ăsta, de a lăsa ceva în urmă. Și, într-adevăr, am avut… 30 de ani a durat cariera mea didactică și mă mândresc cu niște tineri care zboară singuri și zboară foarte bine, prin mai toate teatrele din țară, inclusiv la Teatrul Național din Iași. Unii mi-au fost și parteneri. Nu cred că există satisfacție mai mare decât asta.
I.S.: Ce încercați să formați mai întâi la un student, actorul sau omul? Mihaela Arsenescu Werner: Primele noastre întâlniri cu studenții se bazează aproape exclusiv pe formula „cunoaște-te pe tine însuți”, după aceea să-i poți cunoaște pe ceilalți. Pentru că nu poți să dai viață unor alte existențe, fie și fictive, dacă nu te cunoști pe tine. Mie mi s-ar părea absolut imposibil. Se întâmplă în ziua de astăzi. Există așa-numiți actori funcționari dramatici, nu actori artiști. Eu fac distincția între aceste două categorii. Și atunci, important este să se cunoască, să-și știe posibilitățile. Eu am încercat să estompez limitele și să dezvolt cât mai mult valențele fiecăruia dintre ei. Atât cât s-a putut. Nu toți au bastonul de mareșal în raniță. Asta trebuie știut și recunoscut cu franchețe.
I.S.: Ce calitate nu poate fi înlocuită nici de talent și nici de tehnică, în teatru, pentru un actor?
Mihaela Arsenescu Werner: Cred că empatia, felul în care resimte actorul personajul acela de hârtie. Ce anume îi stârnește, ce stare, ce emoție, ca să o poată transmite, pe urmă, mai departe. Există actori extrem de inteligenți, și am cunoscut, care nu pot trece bariera asta emoțională. Nu pot transmite. E o limită. Nu știu dacă e un defect, este o limită. Oricât s-ar strădui. Și atunci, tot efortul este în zadar. Există alți actori care au, eu știu, puține defecte de dicție încă necorectate, sunt impulsivi, sunt mai neglijenți cu, eu știu, cu ținuta scenică. Însă reușesc să transmită, ajung la sufletul publicului, la înțelegerea lui. Și asta este esențial.
I.S.: Dar ce credeți că este mai important, talentul sau munca unui actor?
Mihaela Arsenescu Werner: Nu știu, eu cred că amândouă. Amândouă nu pot fi separate. Talentul fără muncă nu spune mare lucru și se epuizează repede. E ca un izvor, așa, care curge din ce în ce mai puțin și, pe urmă, nu mai curge deloc. Munca susține talentul, îl dezvoltă, îl maturizează și îl face potrivit pentru un traseu îndelungat. Pentru că există actori tineri care sunt minunați în prima parte a activității, sunt tineri, entuziaști, frumoși și așa mai departe. Nu toți trec această barieră către roluri de maturitate. Nu au glasuri potrivite, eu știu, nu au înțelegerea potrivită a psihologiei personajului. Și atunci munca, numai munca, studiul, intuiția… Eu cred foarte mult în intuiție. Trebuie citit mult, trebuie văzut mult, multe imagini. Toată munca în privința unui personaj începe cu imagini, nu începe cu cuvinte. Cuvintele, de altfel, eu știu, i-am deprins pe studenții mei cu această ordine, poate nefirescă. Pentru mine, cuvântul este abia pe locul patru, să spunem. Un loc onorabil, deci se rostește frumos, dar este abia pe locul patru. Dacă nu vezi o imagine anume…
I.S.: Și pe primele trei?
Mihaela Arsenescu Werner: În primul rând, această intuiție, imaginea. Cum vezi personajul? Ce vezi? Cum îl vezi? Că nu ești tu. Cum îl vezi? Trebuie să-ți apară o imagine, nu se poate. Apoi mijloacele, aducerea mijloacelor de expresie către imaginea respectivă. Cum vorbește, cum stă, cum merge. Asta e munca. Apoi relațiile cu ceilalți. Cum vede relațiile cu ceilalți? Nu le vede ca tine. Nu interesează pe nimeni cum ești tu ca persoană particulară. Asta e o lege dură, să știți. Publicul nu este interesat de imaginea personală a actorului, ci de imaginea pe care o oferă asupra personajului. A, mi-a plăcut cutare, nu știu ce… E adevărat că uneori se confundă acele două planuri și zic că „am urât-o pe regină”, dar asta înseamnă o reușită a actorului, paradoxal.
I.S.: Se spune că meseria de actor cere multe sacrificii. Așa este? Ce fel de sacrificii? Sau e doar un mit?
Mihaela Arsenescu Werner: Nu știu dacă e doar un mit. În privința mea, e o realitate și o realitate destul de tristă. De pildă, eu nu am avut timp să mă ocup destul de copii, de cei doi copii ai mei. Din când în când, îmi și reproșează. Această meserie este ca o dragoste unde nu mai este loc de altceva. Este o meserie egoistă. Asta le-am spus și studenților. Fiți pregătiți, pentru că această meserie te înghite. Trebuie să te ții puternic, să te agăți puternic. Altfel, nu mai suportă altceva. Nu suportă mult timp pentru viața de familie. Nu suportă mult timp pentru plăcerile personale. Nu, te înghite. Deci, dacă speli vase, dacă grijești un copil, dacă te obsedează anumite imagini… Cum să fac în tabloul respectiv? Cum să trec de la o stare la alta? Mărturisesc, atunci când am jucat Elisabeta I, iarăși un rol foarte drag mie, mergeam pe stradă și îmi imaginam cum ar fi să tai capul câte unui trecător. Priveam într-un anume fel, pentru că gândeam într-un anume fel, și oamenii se întorceau destul de mirați. Probabil că aveam o expresie ciudată, după care mi-am dat seama. Dar nu puteam să fac nici măcar ceva absolut normal, pentru că mă obseda, pur și simplu. Cum să fac? Cum? Nu e bine așa? E mai bine așa?
I.S.: Dumneavoastră ați vrut să deveniți jurnalistă. Ne aflăm la radio, deci sunteți în locul potrivit.
Mihaela Arsenescu Werner: Abia acum.
I.S.: Cariera dumneavoastră s-a intersectat, nu s-a intersectat, s-a împletit foarte mult cu radioul. Ați colaborat foarte mult cu radioul, și la teatrul radiofonic, și în recitaluri de poezie, emisiuni de divertisment. De aceea aș vrea să discutăm puțin și capitolul acesta. Cum a început colaborarea dumneavoastră cu radioul?
Mihaela Arsenescu Werner: A început atât de frumos, printr-un coleg al nostru, un actor uitat astăzi, din păcate, Țuchi Raiciu (n.r. Virgil Raiciu), care a colaborat multă vreme și a făcut și regia unor spectacole de teatru.
I.S.: Era foarte interesat de radio și de cum funcționa radioul.
Mihaela Arsenescu Werner: Da, era un om deosebit, cu totul deosebit, astăzi, pe cale de dispariție. Eu și soțul meu ne mutasem, de curând, într-un bloc cu 9 etaje, parcă, 9, da, pe Independenței (n.r. Bulevardul Independenței), și liftul nu era instalat, iar Țuchi Raiciu a urcat cele șapte etaje, până unde locuiam noi, pe jos, ca să ne invite la o emisiune de radio, teatru la microfon, evident. Asta n-am s-o uit niciodată, așa a început colaborarea, printr-un om deosebit. Și pe urmă am cunoscut mulți oameni deosebiți, cu care am colaborat. Chiar mă mândresc cu această colaborare la Radio Iași. E ceva care rămâne. Sper!
I.S.: Care au fost întâlnirile care v-au marcat, la Radio Iași, cu oamenii pe care i-ați întâlnit aici?
Mihaela Arsenescu Werner: Ooo, au fost atât de multe, că nici nu știu. Cu Camelia, cu Gabi Câmpeanu.
I.S.: Camelia Savitescu, Gabriela Câmpeanu.
Mihaela Arsenescu Werner: Exact. Cu Aurel Brumă. Zeci de emisiuni de divertisment, împreună cu dragul de Teo Corban, colegul nostru care, iarăși, s-a dus printre stele. Emisiuni de poezie. Chiar îmi cer scuze, nu-mi mai amintesc chiar numele tuturor colaboratorilor, dar aici au fost oameni care au construit ceva de-a lungul timpului. Și teatrul la microfon era foarte apreciat. Am făcut nu știu câte emisiuni de genul ăsta. Rămâne ceva. Teatrul la microfon este forma de teatru prin care eu m-am îndrăgostit de această meserie, în copilărie. Ascultam teatrul la microfon, cu teatrul din Iași, de exemplu, deși eu eram în București, cu mari actori. Și prin undele radio se crea acea magie, pentru că acolo nu vezi nici decor, nici trupul actorului, nici costumele și atunci vocea suplinea totul. Vocea era magia. Și asta mi s-a întipărit pentru totdeauna.
I.S.: Vorbirea pentru radio presupune o expresivitate aparte. Există o tehnică specifică a actorului de teatru radiofonic? Este rezultatul unei discipline și al unui exercițiu sau este o predispoziție nativă?
Mihaela Arsenescu Werner: Cred că e o predispoziție nativă pe care ți-o poți perfecționa cu timpul, pentru că înveți, sigur că da. Nu te duci acolo și spui: eu știu tot! Și apoi, depinde foarte mult de natura emisiunii respective, de specificul ei. Dacă e o emisiune distractivă, unde poți să faci zeci de glasuri, recitalurile de poezie, unde glasul trebuie să sune altfel, sau personaje la teatru la microfon. Eu am încercat să-i școlesc și în privința asta. I-am dus pe la imprimări, pe la radio. Chiar și aici, la Radio Iași, au venit studenții mei și le-am explicat că e puțin diferit față de tehnica de scenă. Tocmai că trebuie să concentrezi în expresia vocală tot ceea ce nu se vede.
I.S.: Poate fi numit radioul o școală de vorbire?
Mihaela Arsenescu Werner: Eu cred că da. În primul rând, pentru că cere o dicție perfectă, cere o anumită căldură a vocii, care ajunge la ascultător. Fără asta nu cred că trece, iarăși, bariera respectivă. Și apoi, o predispoziție spre cel căruia ei se adresează. Pentru că e foarte important. Nu te adresezi unei mase reci, informe. Nu, te adresezi unor oameni. Și atunci trebuie, cumva, să te faci înțeles.
I.S.: Sunt actori foarte buni pe scenă, dar care nu au aceeași expresivitate în teatrul radiofonic sau la radio, în emisiunile de poezie sau în emisiunile de divertisment? Credeți în teoria asta? Sau credeți că orice actor poate să facă și teatru radiofonic?
Mihaela Arsenescu Werner: Nu, nu orice actor poate să facă. Și nu înseamnă că nu s-a încercat. Sigur, s-a încercat. Numai că, într-adevăr, nu toată lumea poate, după cum nu toată lumea știe să spună versuri. Eu am încercat să suplinesc. Nu, nu se mai studiază acum în școală nici măcar versul antic, care te învață cu adevărat ce înseamnă să susții o partitură. Nu se mai studiază așa ceva și cred că e o lacună foarte importantă. Versul te deprinde cu sugestia. Pentru că acolo nu e totul, eu știu, dezvoltat, cum este în dramaturgie. Acolo este concentrat. Și e concentrat în așa fel, încât tu, ca interpret, trebuie să înțelegi și apoi să găsești mijloacele să transmiți. Ca omul să spună: da, am înțeles ce-a vrut să spună poetul respectiv sau nu am înțeles absolut nimic din felul cum se rostește.
I.S.: În ce măsură diferă modul de construire a unui personaj pentru teatru radiofonic față de același proces într-un spectacol pe o scenă clasică? Există instrumente specifice pentru teatrul radiofonic în construcția personajelor?
Mihaela Arsenescu Werner: Da, există, ceea ce spuneam adineauri. Există și trebuie să suplinești tot ceea ce nu se vede. Și nu mă refer la efectele pe care le știți foarte bine, care se introduc…
I.S.: Scenografia sonoră.
Mihaela Arsenescu Werner: Exact, exact, da. Nu, mă refer la disponibilitatea de a modela vocea după evoluția personajului. Timpul este mult mai scurt, trecerile sunt necruțătoare, nu ai timp să dezvolți. La teatru se repetă, să spunem, trei săptămâni, o lună, poate și mai bine, uneori. La radio, trebuie să faci o cursă, cumva, contra cronometru, adică să exprimi cât mai mult în timpul alocat. Să reușești să dai expresia concentrată a acelui personaj. Și mai este o obsesie, că el rămâne, spectacolul de teatru radiofonic poate să aibă o viață mult mai lungă decât un spectacol scenic.
I.S.: În teatrul radiofonic, relația dintre partenerii de joc se construiește exclusiv prin voce și ascultare. Cum se naște această complicitate artistică? Lipsa contactului direct cu publicul, invizibilitatea actorului favorizează o altă formă de comunicare între interpreți?
Mihaela Arsenescu Werner: S-ar putea. Da, ați intuit foarte bine. Eu cred că așa este. Favorizează, într-adevăr. E mult mai dificil. Mult mai dificil. Uneori, ești inclus într-o distribuție cu actori care nu-ți sunt colegi la teatru. S-a mai întâmplat și asta. Și atunci nu știi nimic despre ei. Cum lansează replica, dacă sunt actori de tip mecanic sau actori creatori. Pentru că și aici e o distincție. Actorul mecanic, dacă nu îi spui ultima silabă, este incapabil să îți dea replica. Celălalt intuiește, știe, acoperă, suplinește. E un anume tip de înțelegere între actorii care seamănă, care sunt artiști, să spunem așa. Și da, trebuie un anume gen de înțelegere, de comunicare. Ascultătorul n-are cum să știe, dar la radio este și un cod secret, să spunem așa, de gesturi, deoarece nu-l vedem.
I.S.: Aveați astfel de…
Mihaela Arsenescu Werner: Aveam un cod, sigur că da. „Vino aici, umple spațiul”, „aici lungește replica”, „aici…” și așa mai departe. Da, există, cum să nu?
I.S.: Aveți foarte mult umor și…
Mihaela Arsenescu Werner: Mulțumesc lui Dumnezeu, da.
I.S.: Și ați participat, așa cum ați povestit, la foarte multe emisiuni de divertisment. Care era atmosfera?
Mihaela Arsenescu Werner: Atmosfera era minunată și o regret, sincer. Pentru că am și lucrat, sigur, foarte mult cu Teo Corban și eram același gen de actori, intuitivi, cu umor, ne-nțelegeam perfect, din priviri ne-nțelegeam. Da. Cum să lansăm o poantă, cum să o punem în valoare. Cum să mai născocim, pentru că mai născoceam, deci… Da, contribuiam și noi.
I.S.: Contribuiați la textul scris.
Mihaela Arsenescu Werner: O, da, sigur, sigur, sigur că da. Și chiar Aurel Brumă se bucura, pentru că, da, pentru că erau îmbogățite. Foarte bine ne simțeam și, mai ales, ne simțeam bine pentru că primeam ecouri, de multe ori, de la ascultători: „Am ascultat de Anul Nou emisiunea…”
I.S.: Scriau, primeați scrisori sau sunau…
Mihaela Arsenescu Werner: Dar ne întâlneam cu ei sau mai veneau la teatru: „Vai, v-am auzit la nu știu care emisiune și, vai, ce ne-a plăcut!” Asta era mulțumirea noastră. Te simți bine când reușești să împărtășești umorul cu cineva. Mai degrabă decât tristețile sau frustrările, sau rivalitățile.
I.S.: Au existat, înainte de 1989, emisiuni care au întâmpinat dificultăți din cauza cenzurii. Știu că existau acele „șopârle”. Cum era?
Mihaela Arsenescu Werner: Da, da. Asta se întâmpla și pe scenă. Și pe scenă, deși era o mulțime de comisii de vizionare care pândeau fiecare aluzie, actorul avea posibilitatea să introducă niște mici „șopârlițe”.
I.S.: Și cum făceați?
Mihaela Arsenescu Werner: De multe ori, prin nuanțe. Eu cred foarte mult în nuanțe. În diferite tonuri. O coloratură mai deosebită a replicii, care antrenează sugestia. Și sugestia este o cale foarte importantă de comunicare a unei păreri. Depinde, da, ce fel de părere.
I.S.: Și era o complicitate între public și actori, cei care transmitau, pentru că publicul învățase să înțeleagă aceste mesaje.
Mihaela Arsenescu Werner: Ooo, nu numai că le înțelegea, dar le aștepta. De cele mai multe ori, le aștepta. Și era o mulțumire în sală și o ușurare. „Spune tu ceea ce nu pot să spun eu.” „Vai, ce bine că ai spus!” Și aplauzele, uneori, pe măsură, dar asta ne aducea și nouă o oarecare mulțumire, sigur că da.
I.S.: Dar la radio se întâmpla să planificați aceste lucruri cu partenerii sau cu redactorul care făcea emisiune, sau erau spontane?
Mihaela Arsenescu Werner: Erau spontane. De multe ori, sigur că le mai cenzuram, pentru că, uneori, erau atât de spontane, încât erau greu de suportat și pentru redactori, erau cu niște riscuri. Și atunci spuneam: nu, haide să o îndulcim pe asta un pic.
I.S.: Am ajuns și la ultima întrebare din întâlnirea noastră de astăzi. Dacă Dumnezeu a turnat peste actor o ploaie de aur, așa cum spuneți, care este responsabilitatea celui care a primit acest dar?
Mihaela Arsenescu Werner: Este foarte mare. Este foarte mare, pentru că am spus că Dumnezeu a turnat peste un om obișnuit. Actorul este un om obișnuit, dar, din când în când, iese sub cerul liber și se întâmplă ca Dumnezeu tocmai atunci să toarne puțină ploaie de aur. Asta îl face foarte responsabil. Îl face foarte, cum se spune, conștient că trebuie să dea înapoi ceva. Neapărat. Publicului, partenerilor, meseriei respective. Altfel, cred că menirea de artist nu este împlinită.