Zilele Portului Popular Vrâncean – 21 – 29 iunie 2025

Publicat de Gabriela Rotaru, 21 iunie 2025, 10:12
În Vrancea, veşnicia nu stă doar în cămaşa tradiţională, ci şi în fineţea maramei, piesa cuprinsă între sacru şi meşteşug, între ritual şi frumuseţe pură.
Cea de-a cincea ediţie a evenimentului Zilele Portului Popular Vrâncean, care se deschide sâmbătă, aduce în prim-plan tocmai acest element delicat al portului femeiesc, marama, văzută nu doar ca accesoriu vestimentar, ci ca simbol profund al feminităţii, demnităţii şi apartenenţei culturale.
Evenimentul găzduit de Muzeul Vrancei este mai mult decât o simplă expoziţie: este un manifest pentru păstrarea autenticităţii. Iar în Vrancea, autenticitatea începe cu a spune lucrurilor pe nume.
‘Noi sărbătorim cămaşa tradiţională la Focşani, precum şi costumul popular. Nu promovăm termenul ‘ie’, pentru că ‘ia’ nu este specifică zonei noastre. În Vrancea se poartă cămaşa tradiţională, nu ‘ia’, denumire folosită în alte regiuni, precum sudul Ardealului, Făgăraş, Sibiu sau nordul Munteniei. La noi, în Vrancea, se spune ‘cămaşă’, dar în alte zone i se spune şi ‘ciupag’, ‘cămeşă’, ‘chimeşă’ sau ‘spătoi”, explică etnograful Nelu Dumitrescu.
Dincolo de cămaşă însă, evenimentul de anul acesta se lasă învăluit de simbolul maramei – piesă delicată, dar esenţială, păstrată cu sfinţenie în lada de zestre, transmisă din generaţie în generaţie.
‘În fiecare an, în cadrul evenimentului, punem accentul pe un alt element din structura portului popular. Am început cu cămaşa, pentru că este primul obiect care îmbracă trupul. În al doilea an am prezentat brâul, apoi cătrinţa, iar anul acesta tema centrală este marama – piesă regăsită adesea în lada de zestre. Nu cred că este un nume strict românesc, pare a avea influenţe balcanice, sudice, poate chiar turceşti. La Muzeul de Etnografie din Zagreb am văzut chiar o cameră întreagă dedicată maramei. În România, i se spune ‘ştergar de cap’. În Bucovina, la Rădăuţi, se foloseşte şi expresia ‘mâniştergură’. În partea Câmpulungului i se spune ‘zăbrenic’, iar în Ardeal apare şi denumirea de ‘vălitoare’. Dar obiectul rămâne acelaşi’, susţine Nelu Dumitrescu.
Folosirea maramei are un întreg cod social şi simbolic. Ea marchează trecerea de la fată la femeie, de la libertatea neîngrădită la demnitatea unei vieţi trăite în interiorul comunităţii.
‘Ştergarul de cap este un obiect vestimentar cu funcţie practică şi simbolică, folosit pentru a acoperi capul femeii căsătorite. În Vrancea, fetele nu aveau voie să-şi acopere părul. Doar în caz de furtună sau iarna, când mergeau la joc sau la muncă, îşi puneau un şal pe cap, pe care îl dădeau jos când ajungeau. De obicei, fetele aveau părul împodobit cu flori sau alte podoabe’, spune Dumitrescu.
Iar procesul de transformare avea propriile ritualuri, propriile emoţii, propriile detalii.
‘Cea mai veche formă de acoperământ era ‘cârpa’, un fel de bonetă fixată pe vârful capului. Din păcate, nu mai ştim exact cum se confecţiona această piesă, pentru că multe femei vârstnice au fost îngropate purtând-o, iar muzeele nu mai deţin astfel de exemplare. Peste cârpă se punea apoi ştergarul, care era cusut şi împodobit, în funcţie de zonă şi de statutul purtătoarei. Niciodată o femeie măritată nu ieşea cu capul descoperit. Acoperirea capului era un simbol clar al statutului marital. Pe vremuri, după portul femeii, bunicile mele puteau spune de unde era şi ce statut social avea. Era greu să treci drept altcineva – hainele transmiteau informaţii. Tinerii nu se apropiau la întâmplare, nu făceau propuneri femeilor măritate. Îmbrăcămintea era o carte de vizită’, precizează etnograful.
Ulterior, cârpa, care era un acoperământ de cap voluminos şi, foarte probabil, incomod, a fost înlocuită treptat de durmeaua.
‘Durmeaua era un triunghi de pânză decorat cu dantelă sau chiar cu mărgeluţe. Se fixa cu ajutorul unor ace sau agrafe, de către naşă, în ziua nunţii. De altfel, ritualul gătitului miresei era unul esenţial. Tot naşa se ocupa şi de ‘dezvelitul miresei’ a doua zi dimineaţa, moment în care mireasa primea şi o nouă coafură. Era un moment solemn, însoţit uneori şi de strigături rituale, precum ‘uiuiu, îmi pari ghini, că eşti babî ca şî mini’, care marcau simbolic trecerea fetei în rândul femeilor măritate, al femeilor, chiar dacă mireasa avea doar 16, 17 sau 20 de ani’, istoriseşte Nelu Dumitrescu.
Marama spune poveşti. Din materiale, din texturi, din locuri şi obiceiuri. Unora li se spunea ‘ştergare de Breţcu’, după locul de unde erau cumpărate, sau ‘melezuri’. Ulterior, au început să fie ţesute în casă de femeile vrâncence, cu trudă şi mândrie.
‘Femeile, mai ales cele care aveau dare de mână, preotese, soţiile notarilor, femei din familii înstărite, purtau ştergare cumpărate, aşa numitele ‘ştergare de Breţcu’. Totuşi, în Vrancea se ţeseau şi local. Din mărturiile bunicilor şi străbunicilor, am aflat că, la început, unele dintre ele erau făcute din păr, adică din firul de lână subţire obţinut prin pieptănare, iar mai apoi s-au folosit şi alte materiale, precum bumbacul, inul şi cânepa. Când a apărut borangicul în Vrancea, adică mătasea naturală, s-a început urzirea pe bumbac foarte fin, iar bătaia se făcea cu borangic. Ulterior, femeile din Vrancea au început să ţese complet din borangic, atât urzeala, cât şi bătaia. Putem distinge astăzi între piesele ţesute în Vrancea şi cele cumpărate, după model şi tehnică. Cele mai vechi sunt cele cu urzeală şi bătaie din bumbac, iar cele mai recente sunt cele din borangic în întregime. De asemenea, se poate observa diferenţa şi în grosime – cele cumpărate sunt mai fine, mai subţiri, aproape transparente. Şi ţărăncile, însă, aveau piese frumoase, realizate acasă. Unele femei luau modele din cele cumpărate şi le adaptau. Aşa au apărut şi modelele ‘şofrănite’ – ţesături în nuanţe galbene, inspirate dintr-o modă locală. În concluzie, deşi unele materiale şi tehnici veneau din alte părţi, femeile din Vrancea au adaptat şi au creat propriul stil, ţesând cu migală şi dând naştere unor piese unice, influenţate de modă, statut social şi resursele fiecărei familii’, spune expertul.
Şi dacă în Vrancea Arhaică femeile purtau cârpa, pe Valea Râmnicului, care, în trecut, a fost parte din fostul judeţ Râmnicu Sărat, femeile aveau un mod diferit de împodobire a capului. Iar această ‘carte de vizită’ avea variaţii regionale fascinante.
‘Aşa cum în Vrancea Arhaică se purta cârpa sau, mai târziu, durmeaua, în zona Văii Râmnicului exista un fes, peste care se punea ştergarul tradiţional. De fapt, piesa numită ‘fes’ este, în esenţă, o tocă. Acest element vestimentar demonstrează diversitatea şi specificitatea regională în cadrul portului popular românesc’, susţine Nelu Dumitrescu.
Peste 80 de marame, toate aparţinând colecţiei Muzeului Vrancei, vor putea fi apreciate de public în cadrul evenimentului din acest an.
‘În expoziţia de anul acesta, vor fi expuse un număr semnificativ de piese. Doar în ceea ce priveşte ştergarele de cap, vor fi prezentate aproximativ 87 de exemplare, toate aparţinând colecţiei muzeului. De asemenea, vor fi îmbrăcate în costume tradiţionale aproximativ 28 de manechine de femei şi opt de bărbaţi. Poate că moda e trecătoare, dar portul popular rămâne valoros tocmai pentru că înseamnă identitate. Şi chiar dacă uneori moda s-a schimbat, cămaşa tradiţională românească a devenit un simbol internaţional. Este una dintre cele mai frumoase piese de port, care nu şi-a pierdut niciodată farmecul, indiferent de epocă. Nu s-a demodat niciodată şi este purtată în continuare cu mândrie. Mari creatori de modă s-au inspirat din ea şi au inclus-o în colecţiile lor. De aici vine şi ideea că ‘veşnicia s-a născut la sat’ – o expresie care nu este doar poetică, ci şi profund adevărată’, este de părere Alina Ulmeanu, şefa secţie de etnografie a Muzeului Vrancei.
Evenimentul este, potrivit directorului Muzeului Vrancei, Valentin Muscă, ‘o manifestare dedicată viitorului’.
‘Zilele Portului Popular Vrâncean nu sunt o manifestare dedicată trecutului, ci una dedicată viitorului. Însă, pentru a putea construi un viitor frumos, trebuie mai întâi să ne cunoaştem trecutul. În cadrul acestui eveniment, sunt expuse cele mai valoroase şi interesante cămăşi şi costume populare, într-un spaţiu expoziţional generos, amenajat în foaierul Muzeului Vrancei. Timp de şapte zile, iubitorii de frumos vor putea descoperi, cu propriii ochi, cele mai valoroase creaţii de port popular nu doar din zona folclorică Vrancea, ci şi din zona Râmnicului’, completează Valentin Muscă.
Expoziţia este deschisă zilnic, timp de o săptămână, între orele 11:00 şi 19:00, oferind vizitatorilor o ocazie rară de a explora simbolurile identitare ale satului românesc, prin piesele care au traversat generaţii şi care vorbesc despre identitate, feminitate şi apartenenţă. (Ageerpres/ FOTO facebook Muzeul Vrancei)