Mihai Codreanu (25 iulie 1876/Iași-23 octombrie 1957/Iași)

Publicat de Nicolae Tomescu, 25 iulie 2021, 21:05

„Nu țiu de nicio școală literară;/

Nici nu imit, nici n-am imitatori./

Stau singuratic printre visători,/

Păstrându-mi strict ținuta solitară./

Din câte tulburări mă frământară,/

Sonete-nfiripat-am uneori,/

Cum din țărână se-nfiripă flori/

Prin largă binefacere solară./

De-i poezie-n parcul meu, nu știu;/

Am vrut atât: Să-mi fie verbul viu/

Şi să-l înalț în limpede-atmosferă./

Cât despre critic, zică tot ce-o vrea…/

Când eu cioplesc granit în carieră,/

El bate-n toba lui cu truda mea.”[1]

„Din când în când”[2], „Diafane”[3], „Statui – Din armoniile durerii”[4], „Cântecul deşertăciunii”[5], „Turnul de fildeş”[6], „Statui. Sonete şi evadări din sonet”[7]… Sunt „descrieri” ale vieţii lui Mihai Codreanu, dăruit, pe deplin, sonetului; acestuia din urmă i-a fost făcută „statuie”; poetul se închidea într-un „turn de fildeş”, visând la „evadare”, aşa cum i s-a revelat lumea pe care o văzuse[8] până la compromiterea percepției vizuale[9]…

Tânărul Mihai Codreanu a urmat[10], la Paris, cursuri de actorie (pasiunea[11] nu avea cum să fie domolită); condiția de scriitor, cea dedicată teatrului /director al „Naţional”-ului ieşean (1919-1923)/, deopotrivă calitatea de profesor şi rector al „Conservatorului de Artă Dramatică”-Iaşi (1933-1939), i-au oferit susținere materială…

În 1925, primea „Premiul Naţional de Poezie”. Titlul de Cavaler al Academiei Franceze şi premiul „Legiunii de Onoare a Franţei”[12], faptul că Academia Română[13] îi decerna Premiul „Năsturel Herescu”, s-au dovedit variabile individuale relevante în maniera de receptare socială; primăria din Iași, recunoscându-i meritele, i-a oferit, în 1934, un loc de casă în centrul oraşului (vis-à-vis de „Bolta Rece”); adeptul poeziei în formă fixă[14] ar fi spus că nu va ridica o casă, ci un sonet…

„A mai trecut o zi din viaţa mea
Şi-acuma-n miez de noapte-i plâng sfârşitul;
Dar îmi trimite vorbă Preaslăvitul:
Cu ce te-ai fi ales, de nu trecea?

În vreme clipa dacă-ncremenea,
Ţi-ar fi rămas în noapte răsăritul…
Şi-n volbură ţi-ar fi rămas zenitul…
Şi slava ta-n gheenă rămânea…

Când trecerea e singura tărie,
A veşniciei nestatornicie
N-o tângui cu plânsul tău nerod;

Ci-ncântă-te că-i clipa trecătoare,
Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod
Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare”[15]

[1] Mihai Codreanu, „Unui critic”…

[2] Volum publicat în 1903…

[3] În 1901, apăruse volumul de sonete…

[4] Alte 99 de sonete…

„Senin amurg, coboară-ţi lin tăcerea
Pe inima-mi de doruri chinuită…
Şi-n măreţia ta nemărginită,
Îmi farmecă şi-nvăluie-mi durerea.

În tine doar de aflu mângâierea
De-a nu mai şti de soarta mea trudită,
Căci mintea îmi adoarme liniştită
Şi-ţi sorb numai prin simţuri adierea.

Nici visuri n-am, nici cugetări deşarte;
De lumea-ntreagă nu mă mai desparte
Nici fericirea, nici nefericirea;

Nu simt atunci iubire şi nici ură,
Mă soarbe-n largul ei nemărginirea
Şi mă topesc în sânul tău, Natură… ”

Mihai Codreanu, volumul „Statui – Din armoniile durerii” (1914)

[5] 1921…

[6] Volum de sonete (1929)…

[7] 1939…

[8] La fel de vie şi aşezată, mereu, în lumină…

[9] Suferea de o boală congenitală… Cabinetul unui medic oftalmolog din capitala Franței a ajutat poetul să înţeleagă, în urma diagnosticului cert, că îşi pierde vederea…

[10] În vara lui 1900…

[11] Începută în copilărie, cu revelaţia faptului că stăpâneşte cuvântul şi că, prin cuvânt, îi fascinează pe cei din jurul său…

[12] Pentru traducerea piesei de teatru „Cyrano de Bergerac” (Edmond de Rostand)…

[13] A fost membru corespondent…

[14] În sonet este nevoie de rigoare, se folosește un fel de matematică aplicată versului, căruia i se cere un număr de silabe şi repetarea rimei, o impecabilă tehnică a versificaţiei; două catrene, două terţine – în formula preferată de Eminescu şi de Vasile Voiculescu… Se crede că Mihai Codreanu că ar fi întemeiat respectiva specie în literatura română, că ar fi „părintele sonetului”.

[15] „Într-un miez de noapte”, de Mihai Codreanu…