La Fontaine: „Pe autor îl cunoşti după operă”

Publicat de Nicolae Tomescu, 7 iulie 2021, 11:05

„Îmi tulburi apa – zise el pornit; iar acum un an m-ai și bârfit.

– Eu te-am bârfit?… e oare de crezut când eu, pe-atunci, nici nu eram născut?

Măria Ta, fii bun și ține seama că-s mititel și încă sug la mama.

– De n-ai fost tu, a fost vreun frate al tău.

– Măria Ta, n-am niciun frate, zău…

– Chiar dacă n-ai, tot n-are a face; a fost vreunul dintre-ai tăi,

căci sunteți toți la fel de răi, de la ciobani pân’ la dulăi

și nu-mi dați pace!

Dar mă răzbun, ai înțeles?…

Și, fără altă formă de proces,

l-a dus pe sus în codrul depărtat

și l-a mâncat”

(de la Fontaine, Fables, Le loup et l’Agneau, La Pochotheque, p. 51 – citat din traducerea în limba română a lui Aurel Tita, vol. La Fontaine, Fabule, Lupul și Mielul, Editura „Ion Creangă”, București, 1980, p. 18)

De câte ori nu mi-am spus că merită să recitesc povestiri scrise, de obicei, în versuri, în care personajele sunt animale, plante, chiar lucruri? Toate personajele vorbesc şi au apucături omeneşti; nu acesta este scopul oricărui autor de fabule – să critice, cu umor, defectele oamenilor?

Corbul şi vulpea, Greierele şi furnica, Vulpea şi strugurii… Cine nu cunoaşte[1] povestea corbului care ţinea în cioc o roată de caşcaval şi, prea mândru, prea încrezător, s-a lăsat păcalit de vulpea care i-a lăudat, linguşitor, glasul, pentru a-l face pe corb să deschidă ciocul? Sub semnătura lui La Fontaine au rămas în literatura universală peste 100 de fabule, grupate în 12 cărţi[2]. Fabulele au transformat povești populare tradiționale, provenite de la Esop și dintr-o serie de izvoare orientale, în adevărate capodopere.

Chateau-Thierry, mic oraşel francez, la est de Paris, în regiunea Champagne, dăruia lumii, la 8 iulie 1621, pe Jean de La Fontaine[3]. După clasele primare, elev (între 1636 şi 1641) al Colegiului din Reims, o instituţie călugărească, urmează apoi cursurile seminarului Sainte-Magloire din Paris (1641-1642). După terminarea studiilor, La Fontaine nu îmbracă hainele preoțești, ca orice absolvent de seminar, ci se întoarce în orăşelul natal; aici se căsătoreşte, în 1647, cu Marie Héricart, o fată de numai 15 ani; în 1652, preia – de la tatăl său – funcţia de silvicultor al ţinutului şi, în timpul liber, merge la Paris, în anumite cercuri literare, debutând ca scriitor în 1654[4]; în 1658, La Fontaine se stabileşte în capitala Franţei, devenind protejatul lui Fouquet (ministrul de finanţe al lui Ludovic al XIV-lea).

Prima lucrare originală publicată a fost poemul epic Adonis, în 1658, pe care i l-a dedicat lui Nicolas Fouquet. Cât timp La Fontaine s-a bucurat de protecție, a cultivat genuri variate: epistolă, madrigal, baladă. În 1662, Nicolas Fouquet a intrat în dizgrația regelui și a fost întemnițat. La Fontaine a fugit la Limoges, unde și-a finalizat povestirile în versuri, pe care le-a publicat în 1665-1666 sub numele Comtes et nouvelles en vers (Povestiri și nuvele în versuri). În 1664, i-au fost publicate basmele în versuri: Joconde și Le Cocu battu et content. Între 1664 și 1672, scriitorul s-a aflat la Paris, fiind găzduit de Marguerite de Lorrain, văduva ducelui Gaston d’Orlean, în „Palais du Luxembourg”; aici a creat fabulele, emblematice în istoria literaturii universale[5]. Din 1672, a devenit oaspetele[6] lui Marguerite de la Sabliere, văduva unui bancher. Parcursul scriitoricesc i-a fost afectat de cenzură, selecția de opere Comtes et nouvelles (Povestiri și nuvele) fiind interzisă. Între 1667 și 1669, a publicat volumele 4 și 5 din Fabule alese. În 1687, a scris L’Epitre a Huet, un fel de testament literar. În 1692, La Fontaine a publicat o ediție revizuită a Povestirilor (Comtes).

A trecut în eternitate (Paris, 13 aprilie 1695)…

[1] Apreciat, tradus în foarte multe ţări, La Fontaine s-a bucurat de succes şi în România. Grigore Alexandrescu include, în volumul Poezii, apărut în 1832, primele sale fabule, câteva inspirate din La Fontaine. În anul 1901, profesorul universitar Pompiliu Eliade publica, la Bucureşti, primul studiu în limba română dedicat marelui fabulist: Filozofia lui La Fontaine. În 1920, apar la Bucureşti Fabule de La Fontaine, în două volume, în traducerea lui Eugen Ciuchi. În 1929, o altă ediţie a fabulelor lui La Fontaine este tiparită în limba română, de data aceasta în traducerea poeţilor Dimitrie Anghel şi Șt. O. Iosif. Una dintre cele mai apreciate traduceri este, însă, un volum apărut în 1954; Tudor Arghezi va alege 35 dintre fabulele lui La Fontaine şi va reuși o versiune românească apropiată de perfecțiune. Urmează altă apariție, completă, a fabulelor lui La Fontaine, în 1958, traducerea în limba română aparţinându-i lui Aurel Tita. Tot o ediţie completă se va tipări în colecţia „Biblioteca pentru toţi” (1963), aceasta fiind de altfel şi ultima traducere în română, înainte de decembrie 1989, a fabulelor lui La Fontaine.

[2] „Comportamentul, atât cel al animalelor, cât cel și al oamenilor, este de obicei centrat pe înșelăciune și cooperare (sau pe lipsa ei), pe fondul trișării sau luptei reciproce, reliefând aspecte despre viață și moarte, proprietate și hrană, într-o diversitate de stiluri narative impresionante”, evidenția cuvântul de deschidere al cărții Selected Fables (publicată în mai 2014, în traducerea lui Christopher Betts).

[3] Fiul lui Charles de La Fontaine, administrator al apelor şi al pădurilor în ducatul Chateau-Thierry…

[4] Cu o adaptare după piesa Eunucul, a lui Terentius…

[5] Acestea au apărut în 1668, în două volume, sub numele Fables choisies, mises en vers par M. de La Fontaine.

[6] Potrivit biografiei publicate pe www.jean-delafontaine.com.

Nicolae Tomescu

redactor-șef