In Memoriam Carmen Stănescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 iulie 2021, 14:18

Actrița de teatru și film (născută la 29 iulie 1925, în București-plecată în veșnicie din 11 aprilie 2018/Bucureşti), carismatică – în sensul darului particular conferit oamenilor prin grația divină, dar și al influenței asupra mulțimii datorată prestigiului, farmecului personal –, avea o privire profundă și misterioasă (cu ea a surprins, deseori, inclusiv prin schimbările de look și capacitatea de reinventare)…

Încă nu împlinise 6 ani atunci când părinții au dus-o, la Teatrul „Național”-București, să vadă ce putea înțelege din „Vlaicu Vodă”; pe scenă se ridicase un adevărat palat, astfel încât au fermecat-o frumusețea decorului, jocul actorilor, subiectul. Și-a dorit să devină actriță. Mai târziu, ar fi vrut chiar să părăsească școala și să se apuce de teatru; tatăl său a convins-o că trebuie să absolve cursurile școlare, să susțină bacalaureatul. Ca adolescentă, a practicat diferite sporturi (volei, tir – cu statut de campioană, natație); un accident, banal, a determinat renunțarea la sportul care testează competenţa concurenţilor în trasul la ţintă, în care viteza şi acurateţea joacă un rol esențial[1]…

A urmat cursurile Conservatorului Regal de Muzică şi Artă Dramatică (promoţia 1944-1948), la clasa profesoarei Marioara Voiculescu[2]. A debutat, în 1945, cu rolul „Ecaterina Ivanovna” din piesa „Frații Karamazov”. Începând de atunci și până către sfârșitul vieții lumești, a interpretat peste 30 de roluri pe scena Teatrului „Național”, precum și a altor teatre din București…

În 1955, și-a întâlnit marea dragoste[3]…

De o „frumusețe solară, un vulcan în erupție”, s-a lansat în film – cu rolul din „Doi vecini” (adaptare după Tudor Arghezi), în regia lui Geo Saizescu (1958), fiind remarcată drept exemplu de „sex-apeal” în „Telegrame” (după I.L. Caragiale, regia Aurel Miheleş, Gheorghe Naghi/1959) și „Bădăranii” (după Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, Gheorghe Naghi/1960); deși nu a excelat, potrivit multor opinii, așa cum a făcut-o pe scenă, rolurile din filmele istorice „Fraţii Jderi”, „Muşchetarul român”, „Războiul de Independenţă” (serial TV în viziunea regizorală a celor trei – Doru Năstase, Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Vitanidis/1977) i-au adus recunoașterea și în cinematografie. Și-a desăvârșit (sau limitat) cariera în și prin televiziune, alături de Mișu Fotino[4].

În 2003, publicase cartea Destăinuiri, în care descria întâmplări diferite, nu neapărat cu tentă memorialistică. Ieșită la pensie[5], la vârsta de 77 de ani a fost (re)chemată de directorul Teatrului „Național” din București[6]. S-a retras, împreună cu soțul ei, într-o căsuță din Vălenii de Munte, plimbându-se prin grădina de trandafiri și privind, cu nostalgie, către anii în care din teatru lipseau nudidatea și decorul nonconformist…

[1] Practicând, în continuare, alte sporturi (a excelat și în atletism/proba de 100 m plat)… Mai târziu, efortul s-a răzbunat, „ajutat” de vârstă – prin gonartroză (afecțiune cronică a genunchiului, invalidantă, cu evoluție progresivă, prin care cartilajul se degradează progresiv, cu apariția durerii și limitarea mobilității)…

[2] „Dar, când să mă prezint la examen, cu Ispita de Coșbuc, n-am fost în stare să spun decât primele două versuri. Emoția îmi blocase memoria. În juriu erau Jora – președinte, Maria Filotti, Marioara Voiculescu, numai vârfuri. Jora a spus: «Ce facem cu fata asta? E frumoasă, dar n-are memorie. Or, fără memorie în teatru…!» A intervenit însă Marioara Voiculescu: «O iau eu, în anul de incercare!» Exista în vremea aceea un astfel de an, pe care dacă nu-l absolveai, bună ziua, te dădeau afară! Eu l-am absolvit.” (Carmen Stănescu)

[3] Actorul Damian Crâșmaru, cu care a format una dintre cele mai longevive perechi de actori (atât pe scenă, cât și în viață): „Sică l-a chemat pe Damian Crâșmaru, care avea o putere de reținere fantastică și putea să se descurce. El văzuse piesa. Am repetat toata ziua și seara a intrat în rolul lui Don Manuel. Peste o lună de zile se îmbolnăvește Alexandrescu Vrancea, care îl juca pe Don Louis. Iar a fost chemat Damian. «Azi nu-l mai joci pe Don Manuel, îl joci pe Don Louis». În timpul acelor repetiții intempestive l-am văzut pe Damian care-și cumpărase puțină șuncă și pâine, ca să aibă ce mânca o zi întreagă. Eu, care sunt extrem de pofticioasă, i-am cerut o bucățică din șunca lui. El, galant, mi-a oferit întreg sandvișul. Așa a început totul. Și acum face la fel, în fiecare dimineață îmi stoarce un grape-fruit, care îmi dă putere. El spune că am mâncat tone de grape. Câteodată chiar mă obosește cu răsfățul. Tot timpul e cu ochii pe mine.” (Carmen Stănescu)

Actrița avea 30 de ani și o carieră de zece ani pe scena „Naționalului” (unde ajunsese încă din anul al II-lea de „Conservator”). Damian Crâșmaru avea 24 de ani, abia terminase „Conservatorul”/ca șef de promoție…

[4] Care i-a fost partener în multe emisiuni de divertisment…

[5] „Ne urâm unii pe alţii, aşa cum niciodată nu s-a întâmplat. Un popor e civilizat când îşi respectă bătrânii” (Carmen Stănescu)…

[6] Dinu Săraru a făcut-o pe Carmen Stănescu să exclame (să prețuiască gestul): „Dacă George Calboreanu ar fi fost scos la pensie după regulament, am fi fost lipsiți de cel mai bun «Ștefan cel Mare» al veacului…”

consemnare: Nicolae Tomescu, redactor-şef Radio Iaşi