Întru amintirea lui Ioan Petru Culianu

Publicat de Nicolae Tomescu, 4 ianuarie 2020, 10:10

Considerat un expert în gnosticism și magie renascentistă, un prieten și discipol al lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu (5 ianuarie 1950–21 mai 1991)/născut în Iași, a lăsat moștenire posterității lucrări precum:

Eros și magie în Renaștere, Călătorii în lumea de dincolo, Dicționar al religiilor (în colaborare cu Mircea Eliade), Hesperus, Arborele cunoașterii: mitologia gnostică de la creștinismul timpuriu până la nihilismul modern, Gnozele dualiste ale Occidentului, Pergamentul diafan•Ultimele povestiri, Cult, magie, erezii…

S-a născut într-o familie erudită. Mama sa, Elena, fiica renumitului chimist Petru Bogdan, director al Fundaţiei Regale „Ferdinand I“ şi membru al Academiei Române, era profesor de chimie la Universitatea „A. I. Cuza” din Iaşi. Tatăl, Sergiu-Andrei, „un om integru, cu un acut simţ al ironiei şi al absurdului” (după cum îl descrie Tereza, sora mai mare a lui Culianu – la care voi reveni), făcuse studii de matematică şi de fizică la Paris, însă a preferat să-şi ia licenţa în drept; din 1948, renunţa să mai practice avocatura sub regimul impus de comunişti. „Ştiu ce este dreptul, nu ştiu ce este dreptul comunist“, obişnuia el să spună… Copilăria şi-a petrecut-o printre cărţi, fără să înţeleagă (prea multe) din marasmul reminiscențelor epocii staliniste.  De la 12 ani, scrie povestiri, începe chiar romane, apoi „lucrări” de astronomie, toate compilate din cărţi vechi, iar pe unele pagini obişnuia să mai facă un tabel, câte-un desen sau constelaţie. În scurt timp, pe la 15 ani, încearcă traduceri din Charles Baudelaire şi din E. T. A. Hoffman şi poeme din Edgar Allan Poe.

Prima parte a adolescenţei lui Culianu se încheie triumfal; termină şef de promoţie (în iunie 1967)/secţia reală a liceului, iar în iulie susţine examenul de admitere la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti. Era prima lui evadare şi nu era deloc uşoară. Într-un fragment publicat postum, în „Păcatul împotriva spiritului“, I.P. Culianu vorbeşte despre „trauma” cauzată de mutarea în Capitală. „Nu-mi pot explica rezistenţa şi chiar indiferenţa cu care m-am descurcat rapid, înfruntând medii străine şi învăţând limbi grele (…), decât prin trauma cauzată la 17 ani de mutarea de la Iaşi la Bucureşti. Experienţa asta a fost mai cruntă decât oricare – deşi, evident, n-am schimbat limba şi am avut la Bucureşti relativ mulţi şi buni prieteni (…). După aceea, a fost uşor să trec de la Roma la Milano, de la Milano la Paris, de la Paris la Amsterdam şi de la Amsterdam la Boston”, scria Culianu. Depăşeşte momentele critice atunci când deschide tot mai multe cărţi semnate de Mircea Eliade şi se hotărăşte să studieze istoria religiilor. Începe studiul intens… După un an, hotărăşte să se transfere la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale (secţia italiană), unde se ocupă şi de studiul religiei Renaşterii, subiect care-l preocupase şi pe Eliade când era student. Dintre studenţi, îşi face un grup de prieteni apropiaţi, „grupul celor şapte”. Muncește enorm pentru a termina teza de licenţă, teaser-ul pentru viitoarea sa carte „Eros şi magie în Renaştere“. Reţinut şi anchetat – împreună cu alţi colegi – pentru că participase la o defilare paşnică de la Universitate la Grozăveşti, citind colinde şi purtând lumânări aprinse, îşi vede textele pe hârtie din ce în ce mai greu. Îi sunt refuzate, ani la rând, vizele de ieşire din România, în ciuda faptului că era mereu primul candidat selecţionat pentru studii în Italia; se răspundea cererii sale cu „niciun răspuns şi nu s-a întâmpla t nimic“. Pe 4 iulie 1972, reuşeşte să plece definitiv din ţară. Absolventul secției de italiană a Facultății de Litere-Universitatea din București beneficiase de o bursă de studii la Perugia (1972), profitând de ocazie pentru a solicita azil politic. Este considerat „transfug”, i se intentează un proces politic şi este condamnat, în contumacie, la şase ani de închisoare. Avea 22 de ani…

A studiat istoria religiilor la Universita Cattolica del Sacro Cuore din Milano, apoi a emigrat în Olanda, la Groningen, ca „asistent de limbă română” și, din 1986, „conferențiar” la catedra de limbi romanice. Din același an, cu sprijinul lui Mircea Eliade, ține cursuri în calitate de „profesor-invitat” la Universitatea din Chicago. În 1987, își dă doctoratul de stat la Sorbona…

Primii doi ani din Italia au fost extrem de dificili; Culianu locuia pe la prieteni şi se descurca cu bani prea puţini. Într-o fotografie din 1973, apare figura unui om hăituit, purtând ochelari, îmbrăcat într-un costum ieftin la două rânduri, prea larg pentru trupul său slăbit. Culianu cere azil politic în Italia, după ce încearcă – dar renunţă după trei săptămâni – să se călugărească la o mănăstire din Appia. A fost obligat să petreacă cinci luni în lagărele de refugiaţi de la Trieste şi Latina. „A fost perioada cea mai dificilă din existenţa lui, o «Nekyia» (n.n. – o călătorie în infern”), afirmă sora lui I.P. Culianu. Într-o zi, sleit de puteri, simţind că-şi pierde până şi ambiţia, încearcă să se sinucidă. În cartea lui Ted Anton, Mircea Marghescu povestea că îşi făcusee tăieturi pe ambele antebraţe. „A fost cumplit. Mi-a arătat cicatricele. Îşi tăiase încheieturile şi interiorul antebraţelor până la cot cu tăieturi adânci, prelungi. O făcuse temeinic, aşa cum îi sta în obicei”, povestea scriitorul. A scăpat ca printr-o minune; adormind, sângele se închegase pe rană şi oprise hemoragia… Îşi revine repede. În martie 1973, din nou la Perugia, trece de examenul final la „Corsi di Alta Cultura” (cu punctaj rarisim: 30/30) şi obţine premiul „Antonio Lupatelli”. Iată perioada când are o corespondenţă cu Mircea Eliade, de la care primeşte răspunsuri prompte, încurajatoare, binevoitoare. Urmează perioada profesională bogată: la Milano, unde primeşte o bursă de studii şi apoi intră în departamentul de Ştiinţe Religioase al Universităţii, îşi adânceşte studiile filologice, face studii teologice, învaţă greaca, lucrează în istoria religiilor, sub îndrumarea profesorului Ugo Bianchi. În puţinul timp rămas, îi scrie lui Eliade. Cei doi se întâlnesc „în carne şi oase”, în 1974, la Paris. „Iată-te aşadar!“, îşi amintea Culianu de cum l-a întâmpinat „profesorul“, potrivit mărturiilor lăsate în jurnalul său. După mai multe plimbări şi discuţii lungi pe cheiurile Senei, Eliade îi scrie pe un exemplar din Tratat de istorie al religiilor, pe care i-l dăruieşte: „Omagiul seniorului, fericit că nu va rămâne singur”. Se hotărăşte să scrie o carte despre Mircea Eliade; documentarea îi va releva un trecut zbuciumat al profesorului pe care nu-l cunoştea. Acest lucru a coincis şi cu numeroasele articole care apăruseră în presa italiană despre insinuările calomnioase la trecutul „de legionar“ al lui Eliade. Răspunsurile din partea mentorului său erau însă evazive sau nu veneau niciodată. „Culianu a scris mult pe această temă, apărându-l pe Eliade până la sfârşit, în limitele impuse de onestitatea fundamentală care-l caracteriza şi acuzând ceea ce era de acuzat. Facând acestea, a nemulţumit multă lume: a suportat presiuni din partea diferitelor cercuri ale exilului românesc din Germania, Paris şi Spania, a întristat-o pe Christinel Eliade (n.n. – soţia lui Mircea Eliade), a stârnit, din nefericire, şi nerăbdarea unor prieteni sinceri din lumea savantă care se bazau pe el pentru ca «această istorie cu Eliade» să fie în sfârşit clarificată. Dar, mai ales, a stârnit agitaţie în cercurile româneşti de dreapta din Statele Unite, aflate în relaţii oculte cu persoane din ţară şi din Italia. Opinia lui a suferit modificări în timp”… Rapiditatea cu care i-au apărut cărţile şi lucrările, ecourile acestora – cu precădere în Italia -, se dezvăluie şi peste Ocean. Într-o scrisoare din 1987 a profesorului J.M. Kitagawa, adresată decanului F.I. Gamwell de la Divinity School din Chicago, istoricul american vorbeşte despre viitorul promiţător al lui Culianu: „Înclin să fiu de acord cu Eliade că I.P. Culianu este unul dintre cei mai promiţători tineri discipoli din domeniul istoriei religiilor. (…) Îmi amintesc bine primii zece ani ai lui Eliade la Chicago. Oamenii îşi doreau ca el să devină fie un istoric al religiilor, fie un romancier. Că a devenit ambele şi chiar mai mult (filosof, eseist, prozator) nu a fost uşor de înţeles. Am impresia că I.P. Culianu urmează acelaşi tipar şi va fi doar o noţiune de timp până când mediile academice îi vor recunoaşte valoarea. Cei care i-au citit cărţile «Gnosticism şi gândire modernă», «Psihanodia», «Experienţe ale extazului» şi «Eros şi magie în Renaştere.1484» vor observa erudiţia excepţională a lui Culianu”. Până la moartea sa, I.P. Culianu a predat cursuri la Divinity School în calitate de Visiting Proffesor. Abia în luna iulie 1991 a primit cetăţenia (condiţie necesară pentru oficializarea poziţiei sale definitive la catedra de Istoria Religiilor)…

„Mi-am închis ochii şi am trecut în nefiinţă. Niciun gând, niciun sunet, nicio percepţie, niciun fel de senzaţie. Nu exista nici spaţiu, nici timp.” – scria Ioan Petru Culianu în Jocul de smarald (1987), cu patru ani înainte de a fi asasinat… În preajma zilei de 21 mai 1991, organizase o conferinţă internaţională despre „călătoriile de după moarte”, unde avusese, printre invitaţi, cercetători de la „Barnard College”, „Princeton”, „Harvard”. „Alte tărâmuri. Moarte, extaz şi călătorii în lumea de dincolo în cercetarea contemporană“ era prima întâlnire academică pe teme de religie care avusese loc (în campusul menționat) după mulţi ani. Urmau să-i fie publicate trei lucrări – o carte despre călătoriile în lumea de dincolo, o alta despre gnosticism şi un dicţionar al religiilor. Era titularul a două cursuri, unul despre „Călătorii în lumea de dincolo şi experienţe extrasenzoriale“, iar celălalt de „Elemente fundamentale de religie comparată“. Era coordonatorul câtorva teze de doctorat. Voia, să facă prima vizită, după 19 (nouăsprăzece) ani, acasă, în România. Plănuia să se căsătorească, pentru a doua oară. Sora lui, Tereza, pe care Culianu o alinta „Tess“, şi cu care obişnuia să vorbească noaptea târziu la telefon, insista să vină cât mai curând; el se tot răzgândea… Cu câteva zile înainte, îi dăduse de înţeles că este ameninţat de un grup de extremă drepta din ţară. Deşi nu renunţase la biletele de avion, treaba asta părea că-l îngrijorează mai mult decât lăsa să se vadă.

Nici astăzi nu știm cine l-a împușcat pe Ioan Petru Culianu. Parafrazându-l pe Nicolae Iorga, a fost ucis un brad tânăr. Da, spiritul democratic, sprijinitor statornic al pluralismului și adversar al totalitarismului, eruditul de geniu, urmaș al uneia dintre marile familii intelectuale ale românilor, cosmopolit în sensul cel mai nobil, cărturar din stirpea lui Hașdeu, Pârvan, Mircea Eliade, a fost asasinat pe 21 mai 1991, în campusul Universității din Chicago; examinatorul medical sugera că ucigaşul criticului incisiv al regimului comunist, al evenimentelor din decembrie 1989 (pe care le-a nominalizat ca reprezentând opera KGB), era un profesionist *vezi, în acest sens, http://www.romlit.ro/de_ce_a_fost_ucis_profesorul_culianu, http://www.revista22.ro/asasinarea-lui-culianu-dup259-20-de-ani-10579.html, deopotrivă cu discreditarea versiunii îmbrăţişate în articolele deja menţionate http://ioncoja.ro/marele-manipulator/marele-manipulator-si-asasinarea-lui-culianu-ceausescu-iorga-cap-i/*… Numele asasinului, identitatea celor din spatele acestuia, motivele şi circumstanţele asasinatului au rămas necunoscute. Ipotezele? O crimă pasională, plecând de la o posibilă orientare homosexuală a scriitorului, foştii agenţi ai Securităţii (încă activi în străinătate), deranjaţi de articolele acide ale lui Culianu la adresa noii puteri instalate în Bucureşti, eventuala intenţie a logodnicei sale Hillary Wiesner de a-i încasa poliţa de asigurare, până şi unele relaţii conflictuale cu persoane din universitate… Dar anchetatorii nu au găsit, de-a lungul timpului, nicio urmă a respectivelor ameninţări. Totuşi, Tereza Petrescu-Culianu, scria, în 2001, într-un articol din „Observatorul Cultural: dintre toate ipotezele privitoare la asasinat care au fost formulate, „singura în sprijinul căreia au mai apărut dovezi este cea a crimei politice”. „Pentru cine urmăreşte o anumită parte a preocupărilor lui C. din ultimii săi doi ani, plasa ameninţărilor se ţese din două direcţii. În mod neclar încă, dar cu siguranţă nu de nedezlegat pentru cercetări poliţieneşti conjugate, americane şi românesti, care ar voi cu adevărat sa ajungă la aflarea şi pedepsirea vinovaţilor – pâna acum se poate vorbi doar despre o complicitate întru tăcere –, se profilează, pe de o parte, un nucleu de tip fundamentalist de dreapta, cu câţiva oameni în America şi cu legături, probabil, în Italia, iar pe de alta parte, un nucleu, tot foarte restrâns, aparţinând unei fracţiuni „scăpate de sub control“ a vechii Securităţi române, aşa cum opina generalul Ion Pacepa, fără a fi contrazis de Virgil Măgureanu, fostul şef (din 1991) al noilor servicii secrete din România”…