Maria: regină pentru românii din prima jumătate a secolului al XX-lea și… pentru posteritate

Publicat de Nicolae Tomescu, 29 octombrie 2020, 08:30

Născută la 29 octombrie 1875, în Marea Britanie, sub numele de Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg şi Gotha, a fost prima fiică a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei (unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea) și a principelui Alfred al Marii Britanii, principe de Saxa-Cobur-Gotha, duce de Edinburg; a fost, totodată, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii.

După o copilărie şi o adolescenţă petrecute în casa părintească, din Eastwell Park, comitatul Kent, Maria s-a logodit – la 16 ani – cu principele Ferdinand I, moştenitorul tronului României. S-au căsătorit la 10 ianuarie 1893, pe când principesa Maria avea numai 17 ani[1]. Un an mai târziu s-a născut primul copil al cuplului princiar: Carol al II-lea[2].

Soţia viitorului rege al României s-a implicat, de tânără, în treburile statului şi pentru binele poporului. În timpul Războiului din Balcani (1912-1913), izbucnise o epidemie de holeră[3] în tabăra românească situată aproape de Sofia. În pofida poruncilor ferme ale Regelui Carol I, principesa Maria a trecut Dunărea pentru a vedea care este soarta soldaţilor români; întoarsă la Sinaia, a obţinut acordul regelui în ceea ce privește organizarea unei tabăre de ajutor. În timpul Primului Război Mondial, îmbrăcată în haine de soră medicală, Regina Maria a organizat spitalele de campanie şi a fost prezentă printre cei suferinzi, împărţind medicamente, mâncare, pături soldaţilor răniţi pe front sau bolnavilor de tifos[4].

Maria a devenit regină în 1914, odată cu moartea lui Carol I şi cu întronizarea lui Ferdinand ca rege al României. Încoronarea oficială a celor doi a avut loc în 15 octombrie 1922, la Alba Iulia.

A făcut diferenţa într-o vreme în care rolul femeii în politică nu avea însemnătate. A fost principalul sfătuitor al Regelui Ferdinand[5]; în acest sens, rămâne antologică afirmaţia lui Charles de Saint–Aulaire, ambasadorului Franţei la Bucureşti (vremea respectivă):  „Există un singur bărbat la Palat şi acela este regina”.  Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei se datorează, într-o măsură, Reginei Maria.

A fost şi un diplomat virtuos; vizitele sale în străinătate au făcut cunoscută România, mai ales interesele acesteia; a ajuns, când era mai mare nevoie, la Conferinţa de Pace (Paris), după retragerea delegaţiei noastre, și le-a reamintit aliaţilor occidentali de sacrificiile armatei române în timpul Primului Război Mondial; a avut convorbiri cu Raymond Poincare, preşedintele Franţei, cu prim-ministrul Georges Clemenceau; vizitele neoficiale de la Paris şi Londra au avut drept consecință reunirea provinciilor istorice. În 1926, a vizitat S.U.A.[6], împreună cu principesa Ileana şi cu principele Nicolae, moment care poate fi desemnat drept apogeul popularităţii sale.

Desigur, contemporanii s-au grăbit să-i dezvăluie amorurile[7]…

În 1935, scriitoarea şi jurnalista Berthe Vulliemin scria, în prestigioasa publicaţie franceză „Revue des deux Mondes”: „Ceea ce te izbşte mai întâi, când întâmpini pentru prima dată pe Regina Maria, e frumuseţea ei. Înfăţişarea sa, căreia i se potriveşte atât de bine termenul de înfăţişare de regină, statura ei înaltă, albeaţa de lapte a tenului ei, ovalul chipului ei, cu trăsături de-o puritate clasică, nasul mic, aquilin, buzele bine desenate şi zâmbetul atât de sincer, atât de blând, ochii de-un albastru intens, deasupra cărora sunt trase sprâncene minunate, fruntea descoperită, părul de un blond de aur, astăzi de-abia încărunțit, dar mai ales expresia privirii, în care străluceşte inteligenţa, bunătatea, încordarea şi adesea bucuria, alcătuiesc un tot de-o atracţie irezistibilă. Dar pe lângă acestea, poate şi în oarecare măsură din cauza aceasta, ca şi când, instinctiv, ea ar trebui să ceară iertare de această superioritate fără voie, cât farmec, câtă graţie în felul de-ai primi pe oameni, cât interes ştie să arate tuturor. Aci se vădeşte caracterul, intervin calităţile sufletului. Nenumărate sunt gesturile, de milă sau de dragoste, la care am asistat; dar gesturi atât de spontane, atât de discret făcute, încât trec aproape neobservate şi, totuşi, câtă mărinimie, ce ghicire a sensibilităţii aproapelui, nu trădează”.

Regina Maria a fost şi o scriitoare îndrăgită[8]. Întreaga ei operă adună peste 30 de volume de povestiri pentru copii, poezii şi proză, dintre care cele mai cunoscute sunt Memoriile (apărute în anii 1934-1935, sub titlul Povestea vieţii mele). A colecţionat şi lucrări de artă ale unor pictori (Arthur Verona, Ştefan Popescu, Kimon Loghi, Cecilia Cuţescu Storck, Nicolae Vermont, Eustaţiu Stoenescu); multe dintre obiectele personale ale reginei pot fi văzute la „Maryhill Museum”, locuinţa iniţială a lui Sam Hill, om de afaceri (domeniul feroviar) din statul american Washington, cu care Regina Maria a purtat o îndelungată corespondenţă.

După venirea la putere (în 1930) a lui Carol al II-lea, a fost marginalizat rolul Reginei Maria în viaţa publică. Mai mult, a fost obligată să se autoexileze la Balcic[9], unde anturajul său era strict supravegheat şi unde i s-a interzis orice implicare politică.

Regina Maria s-a îmbolnăvit în anul 1936. La începutul anului 1938, a fost internată în mai multe sanatorii din Italia şi Germania, existând bănuiala că ar fi avut cancer la esofag şi ciroză hepatică. Simţindu-şi sfârşitul aproape, Regina Maria i-a cerut fiului ei, Carol al II-lea, să-i trimită un avion care să o aducă în România; monarhul a refuzat (sugestiv pentru un om care a făcut ca întreaga viaţă politică a României, între 1930-1940, să se învârtă în jurul unui organ de-al său). S-a oferit… Hitler – pentru a-i pune la dispoziţie reginei un avion sanitar; Maria a ales să vină cu trenul – în care, potrivit câtorva surse[10], ar fi murit[11]; avea 63 de ani… Paradox revoltător: trecerea în veşnicie a fost anunţată, la 18 iulie 1938 (Sinaia), prin vocea lui Carol al II-lea…

Corpul neînsuflețit a fost depus la castelul „Pelișor”[12]. În ziua de 24 iulie 1938 au avut loc funeraliile naționale. Respectându-se dorinţa ei, Maria nu a fost îmbrăcată în negru, ci cu o roche simplă de culoare albă. Bucureştiul s-a îmbrăcat în culoare sa preferată (violet) şi i-a adus flori roşii. După sicriu a mers calul său iubit, cu cizmele regale ataşate la scăriţe, dar şi membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang înalt, politicieni şi miniştri. „A fost înmormântat un soldat… Regina Maria a fost doar un ostaş care a luptat pentru libertatea românilor”, scria unul dintre ziarele timpului. Conform dorinţei testamentare, inima i-a fost aşezată într-o casetă şi depusă la biserica „Stella Maris”, lângă vila sa din Balcic. În 1940, după ce România a pierdut respectivul teritoriu, caseta a fost adusă la castelul Bran; din 1970 se află la Muzeul Naţional de Istorie al României…

[1] Cu prilejul evenimentului, a primit o cupă de argint (se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie al României) pe care stă gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu, aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893”…

[2] Care va deveni al treilea rege al României… Regina Maria şi Regele Ferdinand au mai avut trei fete şi doi băieţi: principesa Elisabeta, măritată cu regele George al Greciei; principesa Maria, care – în 1922 – s-a măritat cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei; prinţul Niculae; principesa Ileana, soţia arhiducelui Anton de Austria; micul principe Mircea, care a murit la începutul Primului Război Mondial. În urma alianţelor matrimoniale realizate de copiii ei în marile case regale din Balcani, Reginei Maria i se spunea, în glumă, la începutul anilor ’30 ai secolului trecut, „Soacra Balcanilor”.

[3] În iulie 1913…

[4] Pentru atitudinea sa curajoasă din timpul Primului Război Mondial, a primit titlul de „Regina– soldat”…

[5] Până la moartea acestuia (în 1927)…

[6] Traseul a inclus câteva mari orașe din Statele Unite și Canada: New York, Montreal, Ottawa, Winnipeg, câteva așezări ale indienilor din Dakota de Nord (regina fiind botezată „Steaua Dimineții”, de către tribul Blackfoot)…

[7] Bănuită că fiica sa, Maria-Mignon, a apărut ca urmare a unei relații cu locotenentul Zizi Cantacuzino, aghiotantul său (care a însoțit-o pretutindeni), s-ar fi îndrăgostit, apoi, de Waldorf Astor, un aristocrat american. Adevărata ei dragoste pare să fi fost Barbu Știrbei, bărbat frumos, brunet, cu ochi căprui. Se spune că prințul trebuie considerat părintele autentic al ultimilor doi copii, Ileana și Mircea, care îi semănau izbitor (ceilalți aveau ochii albaștri ai reginei și ai lui Ferdinand). Din această cauză și-ar fi apropiat zilele cumplite ale pedepsei graduale aplicate de Carol al II-lea; ultimul, îl va exila pe prințul Barbu Știrbei, pentru a întrerupe frumoasa poveste de dragoste care se înfiripase. În timpul Primului Război Mondial, în viața reginei Maria și-ar fi găsit loc și colonelul canadian Joe Boyle; bărbatul, se spune, o domina complet, a devenit confident și prieten („Un om care nu are teamă de nimic și care prin forța sa extraordinară reușește în toate domeniile”), a primit de la regină înalte ordine și medalii românești. Dar Barbu Știrbei ar fi rămas, în continuare, în sufletul reginei, până la bătrânețe. Scrisorile către vechiul prieten aveau un mesaj asemănător strigătului de iubire, tristețe și speranță: „Tot dorul meu, toată tristețea mea, toate amintirile dragi, care îmi inundă din nou sufletul… Să te binecuvânteze Dumnezeu și să te aibă în pază.” La rândul său, Barbu Știrbei încheia toate scrisorile înflăcărate cu cele cinci litere : i l y m m („I love you, my Marie”)…

[8] A început să scrie poveştile pe care le spunea copiilor, apoi, în anii războiului, a scris pentru soldaţi şi pentru diferite ziare…

[9] Pe atunci, în România…

[10] Cauza morții ei a generat suspiciuni și speculații. Pentru început, s-a răspândit zvonul potrivit căruia, în urma unui schimb de focuri ce a avut loc între Carol și Nicolae, regina-mamă s-a aruncat în apărarea fiului cel mic, primind glontele în locul acestuia…

[11] Intrând pe la Cernăuți, trenul a primit o restricție (trebuia să se deplaseze încet, fără șocuri/mișcări bruște). Când garnitura a trecut de Bacău, cei care răspundeau de parcursul trenului au fost anunțați să mărească viteza, deoarece regina Maria murise….

[12] A fost înhumată lângă Ferdinand, Carol I și Elisabeta, la Mănăstirea Curtea de Argeș…