Libertate. Adică răspundere… Eseu de Nicolae Tomescu
Publicat de Lucian Bălănuţă, 3 mai 2018, 10:00
S‑a afirmat că există cel puţin două maniere de a iubi puterea: te poţi consacra acesteia exersând‑o sau analizând‑o. Dacă este astfel, am preferat – cândva – forma de exercitare a puterii pe care mass‑media o cunosc foarte bine şi pe care nu ezită să o folosească. În contrast cu teoria amintită, acum caut să înţeleg evoluţia profesiei mele, ceea ce mă poate conduce şi la sublinierea aspectelor derivate.
Tot ce cuprinde fragmentul de faţă este deschis verificării şi reexaminării. Propunerea mea se doreşte a fi polemică şi prospectivă. Polemică, datorită faptului că am încercat să induc diferite comportamente în legătură cu exigenţele jurnalismului contemporan şi dificultatea de a le face faţă. Accentul cade pe unele reacţii şi pe modul în care acestea ar putea fi înţelese. Prospectivă, întrucât ar fi de dorit să incite autorul însuşi, ca de altfel şi politologii, sociologii, psihologii, scriitorii, jurnaliştii, în a‑şi corija greşelile şi a înfrunta prejudecăţile.
Oare francheţea comentariului este capabilă să suplinească posibilităţile limitate de explorare a culiselor informaţiei? Chiar dacă emergenţa unei noutăţi nu este niciodată inocentă, putem lansa judecăţi de valoare într‑o ţară situată oarecum departe de cerinţele informării?[1]
Pentru un jurnalist, în faza de consolidare creativitatea este maximă. Când fiecare ştie ce are de făcut, înseamnă că traversează perioada de stabilizare. Într‑un al treilea „ciclu”, de extindere şi eficienţă maximă, se lucrează din rutină. Atunci este mai lesne să alegi pentru ştiri „valorile morale pozitive de cel negative”, cunoşti care sunt resorturile umane determinând simpatia (sau antipatia), interesul (sau lipsa de interes) faţă de un anumit gen de informaţie. Știi, totodată, cum poate fi perturbată o informaţie, cum poate fi ea parazitată – dar mesajul să rămână „adevărat”. Experienţa este însă finită… Chiar la apusul carierei, mulţi jurnalişti nu au reprezentări corecte, fie ele aproximative, ale obiectului şi rostului unor chestiuni, ale naturii şi istoriei lor. Dacă dependenţa faţă de pragmatică este severă, atitudinea preferată riscă să pregătească, să imprime rigorii, un coeficient de subiectivitate. În condiţiile concurenţei şi ale ritmului pe alocuri dezumanizant, o atare atitudine poate găsi tot mai mulţi adepţi. Rezultatul probabil: contrariul rigorii – imprecizia.
Pe de altă parte, jurnalistul nu face altceva decât să răspândească, în funcţie de interesul său şi al altora, noutăţi pigmentate cu iluzii analitice? Dintr‑o asemenea perspectivă, nu am reprezenta decât rotiţe într‑un sistem, manipulând (în mod necesar) dar trezindu‑ne manipulaţi la începutul procesului, iar libertatea noastră – relativă – se regăseşte în felul de tratare a informaţiei.[2] Prin efectele sale, spaţiul public de dezbatere tinde să fie pervertit pe măsură ce triumfă „comunicarea”. În condiţiile în care „contagioşii” spun că nu doresc decât transparenţa şi echidistanţa, manipulările devin din ce în ce mai subtile. Departe de a institui proces altor „medii” în scopul deturnării atenţiei de la destule întrebări pe care suntem vinovaţi de a le fi provocat. Nu s‑a creat impresia unui „teren desfundat”, a unei confuzii între supramediatizare şi informare, deversându-se, fără discriminare, torente de imagini, cuvinte, comentarii? În chip paradoxal, omniprezenţa mass‑media a provocat un profund şi durabil sentiment de subinformare, „asigurând” între jurnalişti şi opinia publică criza de încredere – chiar mai mult, criza de legitimitate care atinge uneori cote de alertă. Cuprinse, câteodată, de autosatisfacţie, mediile de informare s‑au dovedit incapabile să perceapă propria nefericire, să‑i înţeleagă consecinţele, să reflecteze asupra propriului destin, asupra puterilor şi responsabilităţilor, drepturilor şi obligaţiilor.
Cât se poate de normal (anormalitatea având pretenţia să atingă dimensiunea normalului) revin la exemplul, des comentat, al dezinformării. Pentru a duce la bun sfârşit trucajele, manipulările, au fost create verigi intermediare între centrele de putere şi jurnalişti. Rolul lor nu a încetat să crească. Pentru a ne convinge este suficient să constatăm locul deţinut în viaţa politică şi socială de anumite servicii specializate în „comunicare”. Cu cât comunicarea se profesionalizează, cu atât adevărul are şanse de triumf mai reduse.
În România (asta doare, nu-i așa?) se pune problema (veche) a legitimităţii criteriilor de selecţie, de promovare, dar, mai ales, a grabei îndrumătorilor politici care culeg „profit” în momente tensionate. Aproape totul este o „instalaţie” pentru câştigarea puterii, prin anticiparea exerciţiului ei, respectiv pregătirea de noi cadre „plauzibile” pentru a conduce ziare, reviste, radiouri, televiziuni. O logică sănătoasă ar fi trebuit să-i îndemne pe cei numiţi astfel, responsabili pentru desăvârşirea sloganului-realitate un Sistem=o afacere de grup, să se ocupe, măcar în subsidiar, nu doar de elaborarea unei „strategii electorale”, ci și de identificarea, rezolvarea chestiunilor esențiale. Singura preocupare vizează, însă, acapararea puterii, singura „datorie” trebuie plătită celor care îi susţin iar „principiile” care le guvernează conduita nu sunt prioritatea interesului public, profesionalismul, integritatea morală, libertatea gândirii şi a exprimării, cinstea şi corectitudinea, deschiderea şi transparenţa, imparţialitatea şi nediscriminarea (dimpotrivă)… Ştiu, din proprie experienţă, că spaţiul public are înfăţişarea unei maşini de tocat reputaţia. Luptele de ariergardă hotărăsc cine şi ce rămâne. Cioran ne-a avertizat: „Simt că sunt liber, dar ştiu că nu sunt”. Sau poate că preferați Kazantzakis: „Nu mă tem de nimic, nu sper nimic, sunt liber pe deplin”. Atotputernicia (de care unii par atât de siguri) nu ar trebui, pentru oamenii liberi, să aibă nicio valoare. După cum m-a întors la ideea că nu trebuie să acceptăm verdicte subiectivo-viscerale ca pe o fatalitate, să confirmăm „dogmele” unor păpușari[3] numiți politic. Să le refuzăm şansa celor bântuiţi de banalitatea răului, invitându-i să nu scape de urmările propriilor lor verdicte. Manifestările ţin de rudimente ideologice: se justifică puterea, nedisimulând că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită în numele lui, că trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză. Politrucii au fost „învăţaţi” să îmbrăţişeze trufia care face abstracţie de determinarea obiectivelor; vanitatea îi atrage înspre verdictele pure, iar „diplomaţia critică” încearcă să le ascundă complexele (în loc să le vindece). Îi ispiteşte să semene împăraţilor având degetul ridicat sau coborât în faţa arenei care aşteaptă verdictul. Din ceremonial, împrumută doar nefirescul: îi încununează cu lauri pe cei care pierd (vremea). Capriciile – individuale şi ale găştii – îi îndeamnă să creadă în „dreptul de viaţă şi de moarte”. Nu au respect faţă de lege (de fapt, vorbesc în numele legii, atacă în numele acesteia, denunţând calomnios, cerşind, cu ură nedisimulată, condamnarea nevinovaţilor care le stau în cale, apărându-şi complicii etc.). Nu au asupra lor ideea şi dreptul de proprietate asupra ideilor; acţionează precum un bumerang; pretind dreptul de a fi discreţionari, de a decreta „îmi place” sau „nu-mi place”, „vreau asta” şi „nu vreau cealaltă” (pe baza dublei gândiri, a dublului discurs, a dublului standard). De fapt, apără un Sistem.
În plus, investigarea cotidianului, ajutată dar şi contaminată parţial de acroşările radioului şi televiziunii, acordă (rar) timpul necesar activităţii originale de elaborare, verificării minimale. Acest spaţiu are şanse să dispară în audio‑vizual, din moment ce primatul este acordat instantaneităţii, în numele unei concurenţe fără limite. Cazurile extreme pot fi situate într‑o tendinţă surdă a audio‑vizualului (dar şi a politicului din exteriorul şi interiorul audio‑vizualului) de a transforma jurnaliştii în animatori. Nu este suficient să condamni informaţia‑spectacol, logica concurenţei sau abuzurile. Ar trebui, totodată, să existe tentaţia de a defini, în fiecare caz întâlnit, limitele care separă informaţia de spectacol, dar şi limitele derivând din diferenţa între buna obişnuinţă a evoluţiei şi derapajele cărora această evoluţie le‑a făcut loc. De asemenea, ar trebui să urmărim ce s‑ar putea stabili mai bine în realitatea „dezordinii” care riscă să pregătească opinia publică.
Desigur, există şi ideea contrară: nu s‑au strecurat erori grave, dezinformare profundă, presa (vorbită etc.) a dat dovadă de maturitate, iar jurnaliştii au arătat, pe ansamblu, un comportament serios, dublat de capacitatea de a rezista tentaţiilor facile, punând în ecuaţie reflecţiile asupra statutului informării de mare complexitate.
Creşterea volumului informaţiilor reclamă din partea jurnalistului munca de filtrare, selecţie, elaborare care solicită onestitate şi competenţă. Necesitatea explicaţiei, a comentariului, presupun fericita colaborare între „jurnalistul generalist”, „jurnalistul specializat”, „specialistul non‑jurnalist”.
Dar cetăţenii, spre deosebire de jurnalişti, nu sunt obligaţi să trăiască în permanenţă „cu lumea pe cap”. Tocmai din această cauză, logica profitului (de natură diferită) nu se conciliază aproape niciodată cu informarea. Pornesc interogările cele mai sincere, judecăţile cele mai critice, reflexele bine închegate din partea jurnaliştilor care scriu, în vârtejul care agită lumea informaţiei? Rezistă ei mai bine decât confraţii lor „efemerului absolut”?[4] Dobândesc, mai lesne, conştiinţa limitelor de netrecut ale existenţei lor şi obţin, datorită acestui fapt, un plus de apreciere în raport cu cei care informează – pentru a nu mai vorbi despre marja de libertate?
Cu cât există mai multă informare, mai multe informaţii, cu atât mai puţin au ele acelaşi sens pentru toată lumea. Hiper‑mediatizarea accentuează dezechilibrele, asigurând, în schimb, avantaje celui care este mai răspândit în câmpul informării…
[1] Originea însăşi a conceptului realităţii arată că el implică, în mod esenţial, ideea unei comunităţi fără limite precise şi capabilă de o creştere definită a cunoaşterii.
[2] Este de remarcat faptul că loialitatea a înlocuit căutarea adevărului, încât la interferenţa a două atitudini diferite, „renegaţii” sunt marginalizaţi chiar şi de tabăra a cărei credinţă o adoptă.
[3] Mai grav, păpuşarii întărâtă acoliţii, aceştia din urmă sunt zădărîţi ori de câte ori stăpânii lor simt nevoia, desfăşurând atacuri repetate asupra indezirabililor cu scopul de a le provoca fie „panică”, fie pentru a nu le permite mişcarea în direcţia sensului autentic, pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor fireşti.
[4] Expresia a fost preluată de la Yves Mamou, C’est la faute aux medias. Essai sur la fabrication de l’information, Payot, 1991.
