In Memoriam Ion Aldea Teodorovici

Publicat de nicolaetomescu, 7 aprilie 2017, 13:32

Ion Aldea Teodorovici s-a născut la 7 aprilie 1954, de Buna-Vestire[1], în orașul Leova.

Rămas fără tată, cea care l-a adus pe lume i-a netezit și drumul către Școala[2] de Muzică „Eugeniu Coca”. În 1969, s-a înscris la Școala medie de muzică din Tiraspol[3]. A fost înrolat (armata sovietică)[4] în orașul Zaporojie, aici, Între 1975-1981, activează în formația de muzică ușoară „Contemporanul”[5]. La sfârșitul perioadei menționate, a devenit student la Facultatea de compoziție și pedagogie a Conservatorului  „Gavriil Musicescu” din Chișinău.

Cu Doina (Marin) s-a căsătorit în 1981. Duetul a fost lansat la o seară de creație a poetului Grigore Vieru, dar respins la Radio și Televiziune, ceea ce i-a determinat pe artiști să cutreiere satele Moldovei.

A compus muzică simfonică, de cameră, cîntece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice.  În 1989, i-a fost conferit titlul onorific „Artist Emerit din Moldova”.

Între anii 1989-1991, Ion Aldea-Teodorovici creează piesele sale de rezistenţă – „Reaprindeţi candela”, „Mănăstirea Căpriana”, „Răsai!”, „Maluri de Prut”, „Suveranitatea”, „Eminescu”, „Trei culori”, „Pentru ea”, „Clopotul învierii”. Cântându-l pe Eminescu, Ion Aldea-Teodorovici a devenit el un alt Luceafăr în conştiinţa românilor[6]. În 1989, cuplul Aldea-Teodorovici pleacă pentru prima dată în România. Cântă la Podul de flori. Fac cunoştinţă cu Adrian Păunescu, care rămâne fascinat de cei doi. În una din primele întâlniri scriu împreună, timp de doar câteva ore, „Maluri de Prut”. Împreună cu Grigore Vieru şi Adrian Păunescu, artiştii susţin o serie de concerte în România, unde adună săli arhipline. Publicul îi primeşte cu braţele deschise. De multe ori, concertele au loc în aer liber şi lumea umple până la refuz pieţele şi stadioanele. Se împrietenesc cu muzicienii din „Holograf”, cu Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Angela Similea, Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă. Este perioada când Doina şi Ion îşi fac noi planuri de creaţie. Devin cunoscuţi în cercurile artistice ale Bucureştiului, câştigă, în 1991, la Concursul de Muzică Uşoară de la Mamaia premiul „Cel mai bun cântec”. Împreună cu soția sa, a militat pentru realipirea Basarabiei la Patria Mamă. Și-au dorit revenirea la limba română și grafia latină; sunt primii care, în anii 90′ ai secolului al XX-lea, au cîntat despre limba română, despre Eminescu. La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea Teodorovici și-au făcut datoria față de Suveranitate și Independență, la Marea Adunare Națională; au plecat din Chișinău și au ajuns, într-un suflet, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună: „Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre”. 1991 este un an productiv – la „Electrecord” din Bucureşti apare discul „Răsai” al compozitorului Ion Aldea-Teodorovici şi al poetului Grigore Vieru, cu opt piese. În acelaşi an, editura „Hercules” le decernează premiile „Cel mai bun compozitor” şi „Cel mai bun interpret”. În iunie 1992, Ion participă la Festivalul Internaţional de Muzică de la Braşov, „Cerbul de Aur” la secţiunea „debut discografic” cu piesa „Eminescu”.  Doina şi Ion se află deja mai mult la Bucureşti, au o locuinţă acolo. Compozitorul încearcă să se descurce şi pe plan financiar, pornind câteva afaceri. Visează la un teatru muzical, „Unirea”, cu scenă şi hotel pentru artişti şi nimic nu părea că poate să-l oprească din vis…  

La aproape 25 de ani depărtare de accidentul rutier în care Doina şi Ion Aldea Teodorovici şi-au pierdut viaţa[7], potrivit unor teorii, totul a fost o întâmplare, alții scriu și vorbesc despre moarte premeditată[8]…

Înmormântarea lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici a fost decisă pentru 3 noiembrie 1992, la Cimitirul Central din Chișinău[8]. Mulțimea adunată a depășit orice altă consecință de acest gen, de la proclamarea independenței.

[1] Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot; Ion a moștenit dragostea pentru muzica sacră, inspiratoarea pieselor pe care avea să le scrie mai tîrziu. Tot la îndemnul tatălui, la vîrsta de cinci ani, a început să studieze vioara și pianul…

[2] Astăzi, Liceul de Muzică Ciprian Porumbescu din Chișinău… Ion Aldea Teodorovici a studiat clarinetul…

[3] Studiază saxofonul (absolvă în 1973)…

[4] Tînărul artist devine… artillerist…

[5] Condusă de compozitorul Mihai Dolgan…

[6] Odată, în drum spre Bucureşti, depăşind viteza, Ion a fost oprit de un agent de circulaţie care l-a salutat: „Să trăiţi, dom’ Eminescu!”. „Am încălcat regulile, dar nu sunt Eminescu, sunt Aldea-Teodorovici”, l-a corectat compozitorul. „Să trăiţi dle Aldea-Teodorovici! Să trăiţi dle Eminescu!”…

[7] 30 octombrie 1992…

[8] Martorii evenimentului par imposibil de găsit. Singurele mărturii care încearcă să facă lumină rămân ziarele (au relatat evenimentul petrecut în noaptea de 29/30 octombrie 1992). Conform relatării făcute de reporterii ziarului local „Ialomiţa”-Slobozia, moartea artiştilor basarabeni a survenit, potrivit tuturor informaţiilor oficiale prezentate, ca urmare a accidentului rutier. Datele arată că în zona localităţii Coşereni, la ora 2:30, maşina artiştilor s-a lovit de un copac, de pe marginea drumului. În urma impactului, Doina şi Ion Aldea Teodorovici au murit pe loc. Cetățeanul ucrainean Alexandr Ceakaunov, în vârstă de 33 de ani, în calitate de șofer, cât și cel de-al patrulea pasager, care se afla în față, Vasilii Koudalb, 38 de ani, au scăpat cu viață. La faţa locului, poliţiştii nu au intervenit, organele statului demarând o anchetă câteva ore mai târziu, când trupurile artiştilor au fost transportate la Spitalul Municipal Urziceni. Accidentul s-a petrecut sub ochii numiților Nicolae Măereanu (judeţul Vaslui) şi Elaine Artur (judeţul Iaşi). Cei doi şi-au făcut curaj şi au dus victimele la spital. Jurnaliştii relatează: „primii care au intervenit şi au constatat ceea ce se poate constata într-o nenorocire de proporţiile aceleia au fost Nicolae Măereanu şi Elaine Artur, turişti în tranzit ca şi victimele accidentului respectiv. Cei doi au luat răniţii în maşină şi i-au transportat la Spitalul Urziceni. Spitalul a anunţat poliţia”. La câteva zile de la accident, pe data de 2 noiembrie 1992, ziarul „Adevărul” lansează, într-o ştire, ideea potrivit căreia accidentul ar fi fost provocat: „ceea ce nu se înţelege este cum a fost posibil să se lovească în spate, atât de puternic, automobilul. Oricât de mare ar fi fost viteza cu care circula, ar fi trebuit să se sfărâme partea din faţă. Ori aceasta a rămas intactă. Lăsând la o parte speculaţiile potrivit cărora accidentul s-ar datora şi altor cauze decât viteza excesivă, nu putem să nu ne întrebăm şi noi dacă o asemenea tragedie putea fi premeditată?”

[9]  Ziarul „Moldova Suverană”, 5 noiembrie 1992: „Marți, 3 noiembrie, întreaga Republică Moldova și-a luat rămas bun de la Doina și Ion Aldea-Teodorovici care, în scurta lor viață pământească, au devenit un simbol al cântecului de libertate și a celor mai sacre aspirații ale românilor din stânga Prutului. La ora 10:30. Spre Opera Națională din Chișinău, în a cărei incintă au fost aștezate sicriile, se revarsă mulțime de lume pentru ultima întâlnire cu renumiții și îndrăgiții artiști. La 12:30 sicriile sunt scoase și purtate prin marea de oameni. Înregistrarea pe banda magnetică, răsună vocea Doinei și a lui Ion Aldea-Teodorovici. în nenumărate acorduri ale cântecului Suveranitate, interpretat de ei acum doi ani în chiar această Piață sunt purtate pe umeri spre Cimitirul Central de pe strada Armenească din Chișinău. Cei doi neîntrecuți cântăreți, Doina și Ion, nedespărțiți în moarte ca și în viață, au rămas să-și doarmă somnul de veci alături, lângă biserica vechiului cimitir al Chișinăului”…