De ce unul nu poate fi altul

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 octombrie 2016, 09:28

Revin la eseul de ieri, la situații asupra cărora nu ai capacitatea decizională, dar te macină în interior precum o pată de rugină peste care abia aștepți să dai cu stratul de vopsea… Cum să pocedez? Poate că lucrul cel mai potrivit ar fi să tac, până când adevărul, umflat de propria sa grozăvie (un cadavru de înecat întors la mal de valurile sorții), atrage și mai multe priviri, trezește și mai multe discuții, până când cei în măsură să-l recunoască fac pasul în față. Dacă l-aș face eu?

Comunicarea, în general, nu ar trebui să existe fără spațiul de tăcere care permite reflecția, trecerea gândurilor prin filtrul rațiunii, pentru ca apoi să le poți rosti[1].

Tăcerea are glasul ei de înțelepciune[2], dar poate avea și ascunzișul prostiei[3] – în acest caz, nu putem cere adepților unor stări de sevraj pseudo-intelectual să prelungească tăcerea și să nu iasă din teritoriul ei (fiind găzduiți, generos, de lacheii spațiului public). Ar fi necesar, pe cale de consecință, un frâu al limbii, timp în care gândul să discearnă vorbele. Poate fi o nerușinare din partea unui om și poate, este mai bine a fi trimisă în spațiul uitării, a se institui tăcerea, cu învățământul de a nu fi repetat gestul vulgar. Tăcerea a fost privită întotdeauna ca o putere. Din timpurile cele mai vechi găsim semne de adorare aduse tăcerii[4]; a fost și este o calitate prețuită, dobândită de-a lungul vieții, prin educație și voință.

Lecția care trebuie învățată, de noi toți? Să faci[5], să asculți, apoi să te lansezi în conversații, păreri. A tăcea înseamnă, inclusiv, a-ți stăpâni pornirile, furiile, frustrările. Opusă acestei calități este vorba explozivă, multă, asemănătoare mahalagismului, clevetirea, colportarea informațiilor, atitudini reflectate frecvent de Caragiale, sub forma expresiilor vulgare, dar și a lipsei de respect.

Politicienii (sau cei trimiși de politicieni în funcții), cei pe care i-am avut de curând și îi avem încă, au uzat de orice agresiune sau impolitețe, crezând că dobândesc superioritatea în societate, în viața profesională, în dialog (mai curând, monolog)/mesaje/comunicate/luări de poziție. Este dorința de a epata, permițându-și libertăți, cinisme (sub forma unor minciuni monstroase), vulgarități[6] în exprimare (și faptul că te dai liber după ce ai fost trâmbița unor interese politice, tot vulgaritate este), eliminând astfel spațiul necesar al tăcerii. Exemplul negativ, dat „de sus”, a fost urmat cu credință de prea mulți oameni, fiindcă puterea exemplului contează. În asemenea condiții, având conducători cu prea puțină frână în vorbire pare greu să-ți păstrezi demnitatea, modestia, naturalețea, simplitatea[7].

Pentru a evita să arunci gândurile în fața celorlalți, întâi trebuie să realizezi că această exteriorizare este nepotrivită, să simți și să ai puterea de a da dovadă de o tărie de caracter – abținerea. Să nu arunci cu pietre în apele care se vor limpezite. În niciun caz de tine, cel care le-ai învolburat. Să vorbești când trebuie și ce trebuie. În rest, să taci.

[1] Filozoful italian Francesco Orestano (1873-1945): (…)„există o artă a tăcerii nu mai puțin însemnată și eficace ca arta de a vorbi. A asculta și a tăcea, a tăcea în mod deliberat, cu fermitate, în chip absolut, este o neobișnuită și prețioasă regulă de viață și un mijloc sigur de mari victorii”…

[2] Despre tăcerea ca înțelepciune au vorbit filozofii și scriitorii, spunând că uneori tăcerea înseamnă putere și profunzime, filozoful german Arthur Schopenhauer asemuind-o cu un copac de care atârnă fructul numit pace.

[3] Când un om spune o prostie sau ceva necuviincios, observatorul – oripilat de prostia respectivă, amintește proverbul românesc: „l-a luat gura pe dinainte”…

[4] Găsim astfel unele popoare care au amulete și alte fetişuri reprezentând tăcerea. Invariabil, asemenea imagini înfăţişează o femeie cioplită dintr-o bucată de lemn sau alte materiale, stând dreaptă și ținând un deget la buze. Ideea este venită de la vechii Greci care celebrau pe Harpocrate, un tânăr efeb cu degetul pus pe buzele strânse. Divinitatea greacă, de fapt de origine egipteană și adoptată mai târziu, a fost apoi preluată şi de romani, spre a fi adorată ca zeiţă a liniştii, Tacita, nume propriu ce a constituit rădăcina lingvistică a substantivului existent în limba română; „tăcere”. O credinţă foarte răspândită cerea ca într-o anumită zi Cupidon să dăruiască un trandafir lui Harpocrate, drept răsplată că păstrase tăcerea asupra faptelor şi purtării mamei sale, Venus, şi pentru a-l stimula să tacă mai departe; simbolul discreţiei era trandafirul, la ospeţe se înstăpânise obiceiul să se aşeze pe masă un vas cu trandafiri, fiind o invitaţie pentru oaspeţi să nu lase să le scape cumva vreo taină sub înrâurirea libaţiilor; obiceiul a dispărut, amintirea lui a rămas însă sintetizată într-un proverb: „Să dezvălui vasul cu roze”, ajuns la unele popoare ca o expresie ce arată, în urma unei curiozităţi indiscrete, destăinuirea unor lucruri care ar fi trebuit să rămână pururi ascunse…

[5] Desigur, am dreptul să afirm (sub rezerva precaută faţă de tratarea simplistă): mulţi oameni nu s-au încurcat, de-a lungul timpului, în scrupule inutile, fiind convinşi că, în privinţa „organizării”, a accesului la funcţii, aranjamentele sunt lucruri infinit mai importante decât adevărul. Şi au reuşit chiar performanţe de abilitate, transformând „observatorii” în victime care culeg frunze de laur. Graba pentru „experimente”, după ce altele (cu rezultate de povestit urmaşilor) au fost suspectate/chiar prigonite, ar reflecta opţiunea posibilă între două idolatrii. Dar nu se poate alege între refuzul noutăţii şi refuzul respectului; or, „prietenii ne-adevărului” trăiesc în şi prin duplicitate – fără destulă putere în a numi ce este perimat, în a despărţi noutăţile autentice de impostura care agită steagul noutăţii. De fapt, rămân oamenii circumstanţelor…

[6] Iată de ce au existat și există în lume regi, conducători având comportament regesc, care uzează de un vocabular ales, din care sunt eliminate vulgaritățile, tonurile ridicate, se folosesc pauzele, tăcerile și gesturile respectuoase în conversații…

[7] Oamenii educați, integri care nu au suportat un astfel de comportament, au plecat din sfera politicului…