Regizorul Alexa Visarion: Arta poate fi o pătrundere în cunoaștere

Regizorul Alexa Visarion, despre artă, creație și experiențe de viață. De la întâlniri cu mari personalități ale teatrului și literaturii, la reflecții despre călătoria artistului prin lume.

Publicat de isoreanu, 13 noiembrie 2025, 16:07

Regizorul, scenaristul și profesorul universitar doctor Alexa Visarion a susținut, marți, la Școala Doctorală de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, prelegerea intitulată „Artă, vocație, viață”.

Un vorbitor charismatic și erudit, Alexa Visarion i-a fascinat pe cei prezenți.

Prelegerea a fost urmată de prezentarea celor mai recente volume semnate de autor: „Zborul înalt al amintirii” și „Râs, lacrimi, tăceri…”. Despre aceste cărți au vorbit managerul Editurii Junimea, prof. univ. dr. Simona Modreanu, și directorul Școlii Doctorale de Teatru, prof. univ. dr. Călin Ciobotari.

„Arta poate fi o pătrundere în cunoaștere”, a afirmat regizorul Alexa Visarion, purtându-i pe cei prezenți prin fascinanta lume a teatrului și filmului, așa cum a trăit-o el însuși — povestind întâmplări și evocând întâlniri remarcabile din viața sa.

Ioana Soreanu: Este foarte greu în cinci minute, totuși aș vrea să mă răspundeți la întrebarea ce este arta pentru dumneavoastră?

Alexa Visarion: O bucurie și o spaimă. Bucurie, pentru că îmi dă voie să umblu în zone care viața de zi cu zi nu ți le oferă. Bucurie, pentru că, în arta teatrului, există capacități în domenii diferite — actorie, regie, scenografie, coreografie — care toate întrețin un spectacol, deci un regizor ar trebui să le știe. Și mai e bucurie, pentru că crezi că tu spui ceva adevărat, pe care oamenii obișnuiți nu prea pot să-l spună. Sau, în contextul actual, îl spun trunchiat sau, pur și simplu, cu folos pentru cineva. Spaimă, pentru că riști, de fiecare dată, să mizezi pe ceva pe care nu ești în stare să-l duci la capăt. Riști să crezi într-un adevăr care, între timp, a fost maculat — adevărul credinței, de exemplu, adevărul spiritului popular românesc. Sau există spaima de a te risipi înăuntrul unei bresle care nu face altceva decât să ceară și îți oferă ceea ce, câteodată, vine prea târziu sau, când vine la timp, îți oferă pentru a alina și a alinta momentul, și nu existența întreagă.

Ioana Soreanu: Ați vorbit despre artă ca o pătrundere în cunoaștere.

Alexa Visarion: Da, până la urmă, toată suflarea omenească vrea să afle ceva. Arta îți dă voie, fiind o călăuză, să cunoști, pe de o parte, existența, pe de altă parte, ființa și, împreună, să te apropii de ideea de destin uman.

Ioana Soreanu: Dar cum este arta o călăuză?

Alexa Visarion: Arta e o călăuză, așa cum respirația e o călăuză a vieții. Adică a face parte dintr-o existență concretă. Există opere de artă, există artă peste tot: artă populară, artă cultă, artă poetică, artă teatrală, artă plastică. Și, în același timp, călăuzirea vine din faptul că nu te poți îndrăgosti decât dacă vezi chipul. Dacă vezi chipul, după aia dragostea ta începe să-ți vorbească, te călăuzește spre acel chip. Bărbat–femeie, femeie–bărbat — vorbesc de chestiile clasice. Și atunci ea e călăuză, pentru că ai acces. Ai acces prin artă — de exemplu, prin Shakespeare. Nu atât prin piesele lui Shakespeare, ci prin sonetele lui Shakespeare poți să cunoști ce trăim noi acum. Dacă citești bine sonetul 66, vezi că totdeauna a fost așa. Dacă vezi că totdeauna a fost așa, înseamnă că ai dreptul, ca pătrunzător în lumea artei, să strigi, să te revolți, să te îndrăgostești de sensuri — de la înțelesuri la înțelegere.

Ioana Soreanu: Care ar trebui să fie la modul ideal relația dintre artist și artă? Cum ar trebui să se raporteze artistul la artă ca să nu fie doar un profesionist?

Alexa Visarion: Nu ar trebui să fie o căsnicie și o dragoste. Deci, ar trebui să fie ceva care cuprinde o stabilitate la nivelul ideilor și, în același timp, o tentație, o furtună la nivelul unor trăiri neconcorde cu ceea ce se numește echilibru. Aș da un exemplu: dacă, cumva, artistul iubește opera lui Dostoevski, el trebuie să aibă și puterea de a-l înțelege pe Dostoevski — de ce Tolstoi n-a vrut niciodată să-l întâlnească. Deci ei împreună, Tolstoi și Dostoevski, sunt artă literară mondială, sunt artă europeană și sunt literatură rusă. Dar, ca să poți să trăiești în această conjunctură de contrarii, trebuie să mai ai ceva: capacitatea ca viața ta să răspundă la orice stimul care înseamnă chemare. Credeți că întâlnirea noastră de azi e întâmplătoare?

Ioana Soreanu: Nu, nici într-un caz!

Alexa Visarion: Nimic nu e întâmplător. În timp ce se desfășoară ceva care e normal, profesional și ceva care înseamnă o cunoaștere între noi doi, dincolo de ce spun eu — o cunoaștere care poate să rămână după aceea în fiecare dintre noi cu un semn. Mi-aduc aminte cum a zâmbit colega de la radio sau mi-aduc aminte cum a spus el, făcând o pauză, Dumnezeu știe ce. Ar mai fi ceva: dacă umbli prin lume, umblă și lumea în tine. Lumea, însemnând lumea satului românesc, lumea regiunilor românești. Eu sunt moldovean, am lucrat la Cluj, am lucrat la Arad. Sunt român și am lucrat în Suedia, în Islanda. Sunt omul care a călătorit, întotdeauna invitat prin ceea ce a făcut. N-am fost selectat sau trimis de cineva din România. Cei care au venit — specialiști americani, ruși, polonezi — a venit Szajna din Polonia, pentru că voiau să se întâlnească cu cineva care nu intra în criteriile pe care ei le cunoșteau ca profesioniști, dar acele criterii funcționau în țara lor normal și mai bine decât la noi. Și atunci voiau o voce distinctă.