(AUDIO/FOTO) „Of…” – un proiect în care actrița Andreea Jighirgiu Darie și regizorul Cosmin Pleșa caută să afle destinul Ofeliei
Publicat de isoreanu, 20 martie 2025, 10:47
Piesele lui Shakespeare păstrează, până astăzi, mistere neelucidate și ne stimulează imaginația. Destinul Ofeliei din „Hamlet” este o astfel de enigmă. Actrița Andreea Jighirgiu Darie și regizorul Cosmin Pleșa invită publicul la o cercetare artistică pe această temă.
Ioana Soreanu a participat la acest laborator.
Centrul Internațional de Artă Contemporană din Iași – Baia Turcească – a găzduit, săptămâna trecută, în câteva seri, o cercetarea artistică inițiată de actrița Andreea Jighirgiu Darie și de regizorul Cosmin Pleșa.
Căutările urmăresc destinul Ofeliei după îndemnul lui Hamlet „Du-te la mănăstire!”, destin pe care Shakespeare îl învăluie în mister. Andreea Jighirgiu Darie își concentrează explorările pe trăirile complexe ale personajului, după ce Ofelia este abandonată de Hamlet, iar tatăl ei, Polonius, moare. Cercetarea este construită, în bună parte, pe relația cu publicul implicat în spectacol, transformat în participant, având ocazia de a schimba traiectoria personajului și a emoțiilor acestuia. Această interacțiune poate fi riscantă pentru actor, pentru că trebuie să regăsească mereu calea inițală propusă de scenariu. Pe de altă parte, primește libertatea de a improviza, de a descoperi noi abordări.
Textul Andreei Jighirgiu Darie pune probleme serioase, pentru că nu dă ocazia actriței să se sprijine pe elemente dinainte stabilite. Emoțiile curg, amintirile se suprapun în mintea evident tulburată a Ofeliei. Niciunul dintre cei care o iubeau și o protejau nu mai sunt lângă ea. Dialogul cu Dumnezeu este o încercare de calmare a conștiinței, a frământărilor, dar lipsa unui semn amplifică disperarea și confuzia.
Ioana Soreanu: Ce se întâmplă cu Ofelia după celebrul îndemn „Du-te la mănăstire!”?
Andreea Jighirgiu Darie: După celebra replică „Du-te la mănăstire!”, Polonius moare, tatăl ei moare. Nu mai știm, Shakespeare nu ne spune ce se întâmplă cu ea. Următoarea scenă în care apare, ea deja este profund instabilă, pentru că e scena când întreabă „Crăiasa mândră a Danemarcei unde-i?” și începe să ofere floricele. Cheamă Regina, cheamă Regele, Regele spune „Duceți-vă după ea și aveți grijă să nu facă vreo prostie!”. Iar următoarea scenă, în care apare după replica „Du-te la mănăstire!”, înțelegem că ceea ce s-a consumat, șocurile pe care le-a consumat în interiorul ei au fost atât de mari încât, știți cum întreb eu la final: „Oare poți să înnebunești așa, deodată?”. Cred că ceva se întâmplă în ea și deraiază de la calea pe care mergea până atunci. Și cum se ajunge acolo? Nu, nu, eu nu știu. Am încercat să redau un fel prin care se observă cum ești când ajungi acolo, dar procesul, ce parcurgi, drumul tău de la bine la total instabil e confuz și pentru mine, nu știu.
Ioana Soreanu: Dar ce v-a făcut să vă puneți această întrebare legată de Ofelia?
Andreea Jighirgiu Darie: Nu cred că ne-am pus o întrebare. Noi am avut o experiență acum mulți ani în urmă. Eu am făcut Ofelia la Cosmin, Cosmin își dădea un examen de regie pe scena Hamlet-Ofelia. E adevărat că el a făcut o combinație din mai multe scene. În orice caz, personajul Ofeliei era în același moment de instabilitate. Era o scenă cu Hamlet. Și atunci, pe mine m-a marcat atât de profund experiența pe care am avut-o cu Cosmin, care a fost făcută tot în stilul teatrului sărac, să spunem, încât ani mai târziu m-am gândit să scriu acest text. Și după ce am scris acest text, mi-am dat seama că eu nu-l pot face decât dacă îl voi face cu Cosmin, pentru că el… noi doi, împreună, am înțeles, la momentul potrivit, acum mulți ani de zile, frecvența aceea a Ofeliei și cred că asta am încercat să redăm noi aici, să căutăm exact acea frecvență, acea vibrație a ei de instabilitate.
Ioana Soreanu: Textul scris de dumneavoastră este provocator pentru un actor.
Andreea Jighirgiu Darie: Cred că este provocator pentru că nu conține repere, cum trece de la o idee la alta sau care sunt ideile. Sunt replici în care nu e clar ce idei are, cum trece de la una la alta, ce vrea să spună, ce își dorește, ce nu-și dorește. E foarte dificil de… de găsit pilonii, cum ajungem din punctul A în punctul B? Textul nu… nu-ți oferă. Cum se ajunge din punctul A în punctul B. Asta e ceva ce tu trebuie să cauți singur și să-ți aduci aminte, de fiecare dată, drumul pe care l-ai parcurs, pentru că ai atât de multe posibilități de a ajunge din punctul A în punctul B, încât tu, când ai ales o cale, trebuie să nu uiți că aceea era calea și nu oricare alta. Dar, în același timp, textul îți permite ca influența reacțiilor și emoțiilor pe care le simți tu, pe baza lor, să poți să te deplasezi spre următorul punct ș i nu ca-n teatru, între anumite jaloane pe care tu, în mod matematic, trebuie să le respecți. Aici am bucuria de a mă lăsa purtată dintr-o emoție în alta și să hotărăsc, pe moment, în direct, spontan, cum doresc să continui. Ceea ce e, pe de o parte, o responsabilitate, pe de altă parte, e un lucru inedit pe care nu l-am mai făcut.
Ioana Soreanu: E foarte importantă interacțiunea cu publicul. Este un spectacol, un laborator interactiv.
Andreea Jighirgiu Darie: Da, este pentru că în spectacolul de monodramă cred că trebuie găsită modalitatea prin care poți să captezi publicul, publicul să poată fi atent, timp de un număr de minute, la un singur om. Și, această interacțiune cu publicul are menirea de a crea conexiune între actor și public, astfel încât cei care privesc să nu se simtă în afara a ceea ce se întâmplă, ci să se simtă participanți, nu doar, nu știu, martori, să fie actori și ei în spectacol, în laborator.
Ioana Soreanu: Reprezentațiile sunt diferite tocmai pentru că există atâtea variabile, plecând și de la text, și de la reacțiile și răspunsurile publicului.
Andreea Jighirgiu Darie: Da, da. Până acum, ăsta al fost al patrulea pe care l-am dat, poate chiar al cincilea, să zicem așa, și toate au fost diferite, pentru că oamenii se raportează diferit la întrebarea pe care o pui. Unii dau răspunsuri, unii intră în joc, alții nu intră în joc, unii îți dau unele răspunsuri ieșite din context, tocmai pentru că e o formă de a nu te lăsa captat în spectacol atunci când ai o replică care să, nu știu, provoace actorul. Iar pe de altă parte, sunt oameni care răspund onest la anumitele întrebări, pe care… De asemenea, momentele când rog să se repete după mine anumite replici, unii oameni o fac, alți oameni n-o fac. Din punctul ăla, ceea ce urmează este diferit, pentru că, în funcție de ceea ce spectatorul livrează la rândul lui, textul poate fi diferit în următoarele minute. E o linie foarte fină și e o emoție specială, sau o conexiune care se creează și în funcție de ea, de fapt, spectacolul mergem mai departe.
Regizorul Cosmin Pleșa a acceptat provocarea de a reconstitui destinul Ofeliei:
Cosmin Pleșa: Textul are… are câțiva piloni pe care se sprijină, pentru că în darul improvizație scenice, este ca în… în gestul de bună calitate: revii mereu la temă tocmai pentru a avea punctul de sprijin. Dar în funcție de publicul prezent, ați fost în seara aceasta și ați văzut că relația directă este necesară în spectacolul nostru sau, mă rog, în laboratorul nostru, și atunci, în funcție de reacția publicului, ea își recalibrează textul, revenind, evident, din când în când, la scenariu, la scenariu pe care noi l-am pregătit. Este, în teatru se cheamă improvizația dinainte gândită, ceea ce publicul are senzația că se întâmplă pentru prima dată, noi am pregătit deja traseul spectacului. Numai că el se poate schimba, repet, în funcție de stările și de emoțiile publicului prezent în seara respectivă.
Ioana Soreanu: Ce se întâmplă cu Ofelia?
Cosmin Pleșa: În textul original, să știți că încă specialiștii, după atâta timp de la scriere, dezbat foarte puternic dacă momentul de slăbiciune al Ofeliei este cel care generează moartea ei. Nu știm și, din fericire, nu știm, aici este genialitatea lui Shakespeare, dacă ea își produce moartea, accidental moare, sau sunt voci care spun că ar fi fost, de fapt, omorâtă. Noi am încercat să dăm deoparte tot ce știam despre Ofelia și atunci, pentru că Andreea a dorit foarte mult să-și îmbogățească propriul ei laborator, pornind și de la textul-adaptare scris de ea la scenele respective, noi venim cu o abordare personală, în care ea ne invită într-un laborator al actriței, care caută în interiorul ei ce s-ar fi putut întâmpla cu Ofelia. Și aici sunt patru argumente: părăsită de iubit, tatăl proaspăt mort, nu știm mama când a murit și fratele plecat. Și atunci, revenim la scriitura în original, unde nu știm cum a crescut Ofelia, știm doar că a fost protejată de tatăl ei, de Polonius, știm că a fost iubită de Hamlet, știm că a fost prețuită de mama lui Hamlet, de Gertrude, și cumva acceptată de Regele, actualul conducător al Danemarcei. Din acești patru piloni, ea rămâne fără niciunul. La propriu, nu la figurat. Și atunci, laboratorul pe care l-ați văzut asta face, o provoacă pe ea, ca actriță, să sondeze în ea, unde intervine nebunia, care pe urmă, indiferent cum ajunge să moară, iertați-mi minimul orgoliu, nu cred că mai contează. Pentru că ați văzut că e o rană vie, e o tulburare continuă, e o… e o suprapunere a unor gânduri, e un scurtcircuit mental care, din punct de vedere actoricesc, e spectaculos.
Cercetarea artistică propusă de Andreea Jighirgiu Darie și de regizorul Cosmin Pleșa oferă o experiență profundă. Light designul, semnat de Andrei Emilian, și sound designul, creație a lui Mihai Cornea, susțin atmosfera de mister, neliniște și căutare în care publicul este atras.
(Radio Iași/FOTO Andrei Scântei și Leonard Bârcu, sursa Andreea Jighirgiu Darie)
