„Jocul” de-a sinceritatea… Eseu: Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 3 aprilie 2015, 10:14 / actualizat: 3 aprilie 2015, 11:43

Umilinţa, derivată din condiţia economică a multor români, este explicabilă prin incompetenţa şi corupţia persoanelor care au exercitat/exercită răspunderi, de care a depins/depinde ameliorarea situaţiei României. Cel puţin spiritual, ar trebui să ne revendicăm dintr-o lume de tip occidental. Dar trăim într-o permanentă discrepanţă cu cei care alunecă, nonşalant, pe povârnişul prefacerilor (parafrază la celebra expresie aparţinând lui Eugen Lovinescu), cu oameni care regresează aproape continuu…

*

Pare necesar de introdus acel „tip de filosofare” politică şi/sau istorică. Aparent, toţi aparţin spaţiului distinct care este românitatea. Sigur că unii sunt legaţi de Occident, dar alţii trăiesc şi în spiritul Orientului. Cum ar fi definită condiţia particulară a României?

*

Până la venirea comuniştilor, nu am avut de-a face cu o societate autentic urbanizată şi industrializată. Relaţiile sociale din România se prezentau precum acelea ale unei societăţi feudale (din perspectiva mea, feudalismul nu are doar conotaţii negative). Un gânditor afirma că relaţiile interumane şi sociale din societatea burgheză par infinit mai rele decât cele din feudalism, unde caracterul personal le transmitea acestora o natură idilică şi patriarhală. Revenind la societatea românească, vorbim de o societate rurală; atunci când comuniştii au ajuns la putere, 80% din populaţia României trăia în mediul rural, îndeletnicindu-se cu agricultura; restul de 20% trăia la oraş şi era alcătuit din oameni tributari culturilor aduse din afara teritoriului românesc; pentru români, nu s-au constituit tipare suficient de convingătoare pentru a dobândi calitatea de model, un „efect de antrenament” care să fi dezvoltat o mişcare de îmburghezire a românilor pe calea meşteşugurilor. Repet, civilizaţia românească a fost o civilzaţie de tip rural, cu valorile aferente, idealismul propriu societăţii aristocratice formată din nobili (boieri) şi ţărani, aceştia din urmă putând fi asimilaţi aristocraţilor. Societatea burgheză se baza pe cu totul altă structură. Schimburile dintre oameni reprezentau singura motivaţie valabilă a existenţei comunitare. România nu era adaptată la această mentalitate…

*

Conducerile comuniste au spart mentalitatea şi valorile societăţii feudale, dar nu le-au înlocuit prin cele legate de libertate; în fond, cuvântul-lozincă al revoluţiilor americană şi franceză se referă, mai întâi, la laissez-faire, laisser-passer (libertatea ca fiecare să facă tot ce doreşte, în sensul de a obţine un trai mai bun, prin acţiuni care să aducă bunăstarea, prin ameliorarea schimburilor materiale). La noi, gândirea a fost ea însăşi tradusă, a avut o importanţă relativă – mă gândesc la proporţia din societate, la cât reprezentau oamenii implicaţi în activităţi comerciale, meşteşugăreşti, industriale. Consecinţele sunt vizibile. Noi aparţinem altei culturi decât Europa Occidentală[1].

[1] Şi ungurii au fost în situaţia noastră. Totuşi, angrenajul făcuse ca ei să se înscrie, mai ferm, pe calea dezvoltării urbane şi industriale datorită (nu din cauza) înglobării Ungariei în „Sfântul Imperiu”, în coabitarea cu Austria prin Dubla Monarhie. Un al doilea factor important al adâncirii diferenţelor priveşte Biserica. Turcii s-au dovedit a fi garanţii unei identităţi etnice şi lingvistice româneşti; spre deosebire de celelalte state vecine care au dominat teritorii, ei nu au încercat să ne modifice credinţa. Biserica s-a transformat în principal factor de păstrare a culturii; şcolile, preoţii instruiţi au semănat cunoştinţe, din clerici s-au născut cărturarii, educaţia a fost dirijată de clerici până după revoluţia de la 1848, atunci când anti-clericalismul (importat din Franţa) şi, consecutiv, anti-creştinismul funciar al revoluţiei franceze şi-au însuşit capriciile modei… Expropierea săvârşită sub domnia lui Cuza, nu numai secularizarea averilor mănăstireşti, pornea dintr-o necesitate istorică. Dacă propovăduitorii secularizării, ai laicismului statal, ar fi fost oneşti şi consecvenţi cu propriile lor idei, ar fi lăsat Bisericii mijloacele materiale pentru supravieţuire; or, dimpotrivă, au redus-o la o formă de sclavie „salarizând” preoţii, au făcut din Biserică un apendice al statului, în consecinţă nu au mai putut exista spitale, şcoli, orfelinate, tot felul de instituţii educative, culturale, caritabile, de care se ocupa Biserica pentru a subzista. Biserica, pe de o parte, sărăcirea moşierilor pe de alta, au determinat ca factorii constitutivi/care întreţineau autonomia societăţii civile faţă de structurile politice, să nu mai fie în măsură să joace vreun rol. În Ungaria şi Polonia nu s-a întâmplat astfel; deşi statul polonez a fost complet distrus prin împărţirea Poloniei de către trei puteri de religie diferită (Prusia protestantă, Austria catolică, Rusia ortodoxă); deşi teritoriul maghiar a fost redus la statutul de paşalâc turcesc, a rămas biserica, prin averile ei şi prin posibilitatea de a crea avuţie…

*

Decembrie 1989 a fost recuperat de oameni împotriva cărora se presupune că evenimentele s-au îndreptat. Unii afirmă, şi nu ştiu dacă sunt foarte departe de adevăr, că evenimentele au avut drept scop să consolideze poziţiile acaparate prin forţă, cu sprijinul Armatei Roşii, de către o „oligarhie colonială” care a stăpânit România. „Oligarhia colonială”, clasă artificial creată de puterea de ocupaţie pentru a exercita, la faţa locului, mandatul de ocupant şi pentru a pune în valoare, a exploata, bogăţiile ţării, conţinea trei categorii: nucleul – o nomenclatură, nu foarte diferită de creaţia anilor ’45 ai secolului XX, în jurul căreia s-a strecurat o clientelă politică şi care  s-a amplificat prin parentelă, fiecare nomenclaturist căsătorindu-se, având copii, cumnaţi, cumătri intraţi parazitar în sistem. Oligarhia a mimat, graţie odraslelor trimise la studii prin Occident, comportamentele liderilor democraţi, a limitat democraţia la împrumutarea unei grile de criterii folosite pentru a stabili nişte norme, a împrumutat un anumit jargon tehnic, prin înlocuirea limbii moarte, de lemn, cu o alta – plină totuşi de expresii lipsite de sens, pur retorice. Lucrul acesta le-a permis să transfere confuzia atributivă şi patrimonială dintre Partidul unic şi Stat în situaţii personale pentru membrii grupului social [2].

[2] Aşa s-a produs, spre exemplu, prima privatizare „împlinită” până la alegerile din ’96 (secolul trecut). Împărţirea s-a făcut prin următorul mecanism: toate finanţele au fost în mâinile fostei Securităţi, depozitele în devize ale BNR şi averile structurilor bancare româneşti pe lângă cele din străinătate; băncile având relaţii reciproce, schimburile comerciale ale românilor antrenau, prin exporturi, depozite în bănci aflate în exteriorul României. Banii au fost încredinţaţi unor cadre specializate sau considerate a fi pline de talent, aşa cum ni s-au înfățișat/se înfăţişează „milionarii de carton”.

*

Nu mă eschivez de la diagnosticarea situaţiei în care cred că ne-am complăcut/ne găsim. Oricum, este punctul de plecare pentru orice judecată cu privire la unghiurile de incidenţă. Din nefericire, evoluţia atinge doar domeniul imaginaţiei, iar, atunci când se schimbă, lucrurile îmbracă, adesea, aspectul ilarităţii.

Ne copleşeşte răutatea şi lupta împotriva corupţiei (pe cât de hilară, pe atât de necesară). Prea multe lucruri capătă o înfăţişare arbitrară, fiind rezultatul amestecului nefericit de viclenie, hazard, beţie a puterii. Populismul şi demagogia, corelative inevitabile ale democraţiei, induc în manifestări procedee şi revendicări patetice. Unii vor să se creadă că reprezintă poporul, că trebuie transferate asupra lor şi asupra „oamenilor lor” virtutea discernământului şi autoritatea deciziei. În lipsa educaţiei consistente, sunt manipulaţi oameni care încep să ia în serios ideile monstruoase; de fapt, acestea devin pretexte ale unor grupuri doritoare să pună mâna pe putere. Se propagă idei maniheiste care împart lumea în buni (adică „noi”) şi răi (adică „ei”); răii sunt și cei care se opun edificării paradisului terestru, deci trebuie urâţi şi lichidaţi (desigur, unii se prosternează, de-a dreptul, unor realități neconforme dezvoltării sociale și individuale). Mecanismul urii funcţionează pe orice schemă, iluziile continuă otrăvirea cugetelor. Foştii securişti ș.a. (ca ei) plus „clonele” mai tinere – dar la fel de iresponsabile, îşi propun să transforme, într-un infern, viaţa celor care nu sunt după chipul şi asemănarea lor; anumite știri trebuie să ocupe toate clipele oamenilor normali, pentru a-i împiedica să se regăsească.

*

Mă întristează că factorul important pentru existența democrației este victima colaterală. Mi-am amintit de cartea lui Franz Kafka (Procesul), care descrie un an din viaţa lui “Josef K”. Omul se trezeşte arestat la domiciliu, în dimineaţa zilei sale de naştere. Cei doi ,,agenţi” care îl întâmpină nu-i aduc la cunoştinţă ce autoritate a emis ,,mandatul de arestare” şi nici motivul pentru care este arestat; oricum, protagonistul nu va afla niciodată; mai mult, deşi pare că se înfiripă o revoltă a începutului, “Josef K” acceptă, într-un final, situaţia. Oare totul poate fi coşmaresc şi, mai ales, trebuie acceptat ca atare?

*

Să înţelegi care sunt problemele, să pricepi chestiunile care nu se rezolvă/devin doar perimate… Societatea românească actuală nu-şi găseşte cadenţa deoarece exprimarea sau raportarea se face la stări monstruoase care ar trebui, cu adevărat, înlăturate. Trăim din intenţia (permanentă) a unor factori, fie de a-şi conserva interesele, fie de a stăpâni, în detrimentul altora, resursele..