„Dimensiunea Zero”… Eseu: Nicolae Tomescu (I)

Publicat de Nicolae Tomescu, 25 martie 2015, 08:00

Mediul Zero[1] propune o dezbatere fascinantă, căreia i-am simţit pe deplin efectele, mai ales în privinţa răspunsurilor la două întrebări: Ce s-ar întâmpla dacă, efectiv, am renunţa la programe? Dacă însuşi conceptul de mass-media[2] s-ar revela ca fiind inadaptabil, o simplă mistificare?

Potrivit unora, noutatea noilor media se află chiar în faptul de a nu avea nevoie de programe. Ele îşi realizează propriul destin[3] în măsura în care se alătură Mediului Zero. De la un mijloc mai recent, care este radioul, ar fi trebuit să se aştepte mai puţin, adică – în acest context – mai mult. Experienţa practică a demonstrat că în programele radiofonice se făcea frecvent uz de lecturi. Şi chiar atunci când se dădea un spaţiu important cuvântului vorbit în forma discursului şi a discuţiei, chiar în simplele flecăreli, cuvintele transmiteau întotdeauna o anumită semnificaţie. Ca să elimine acest element perturbator, inovatorii, cei care de mult lucrează în sectorul radiofonic, au redus consecvent spaţiile rezervate transmiterii vorbelor. A rămas, totuşi, un anumit spaţiu pentru bombăneli: din motive politice și economice, măcar numele idolilor şi articolele de calitate trebuie să fie pronunţate în chip normal…

Fără să etalez virtuţi pentru care nu am niciun respect, să-mi asigur avantajul de a părea ceea ce dispreţuiesc, din punctul meu de vedere, programul nu este un balast (sau o iluzie), nu desemnează „o realitate fantomatică”.

Cu mult timp înainte, au fost aduse dovezi în sprijinul expunerii selective la mesajele media, semnalându-se faptul că audienţele tind să realizeze, pe de o parte, o corespondenţă între alegerea canalelor şi a conţinutului, pe de alta – gusturile, ideile, nevoile de informare pe care le posedă; ca urmare a unui proces, şansele media de a obţine efectul de schimbare se diminuează şi sporesc şansele referitoare la efectul de consolidare[4]. Un punct important în cristalizarea fazei moderne l-a constituit emanciparea de tradiţia axată pe cercetarea efectelor. Sunt integrate mai multe abordări cu privire la audienţă (aceasta se manifestă activ, face alegeri în cunoştinţă de cauză, pe baza experienţelor mediatice anterioare; este esenţială şi ideea potrivit căreia utilizarea media oferă recompense)[5].

De aici şi nevoia unui alt model care să explice experienţa „culturală” faţă de media (axat pe conţinutul afectiv, în general pe acele utilizări având caracter ritualic); gustul cultural al individului ghidează preferinţe pentru mesajul media şi selectarea acestuia (tipuri de emisiuni, tipuri de mesaje, formate).

***

[1] Introdus în circuitul gândirii de Hans Magnus Enzensberger…

[2] Conceptul de medium este oarecum antic: înainte de toate, duce cu gândul la un fel de intermediu, un mijloc. În gramatica grecească, înseamnă formă verbală prin care se exprimă o acţiune ce se petrece în sfera de interese a subiectului ”. Chiar şi conceptul de program se referă la scriere; de fapt, termenul originar nu indică altceva decât ceea ce este pre-scris sau scris înainte.

[3] Retrospectiv, se poate observa că această tendinţă nu era străină nici măcar mijloacelor antice: chiar activitatea editorială a încercat să se debaraseze de conţinut, devenit fastidios; primele rezultate ale acestui drum obositor s-au obţinut odată cu romanul de duzină. Alte etape fundamentale aparţin speciei de scandal, literaturii din fascicule şi din reviste ilustrate. Totuşi, progresul decisiv a fost marcat de apariţia telematicii electronice. Pare clar că se opun obstacole insurmontabile producţiei tipărite a Nimicului. Cine vrea să dezbrace cuvântul scris de orice semnificaţie trebuie să facă uz de soluţii extreme. Industria n-a ascultat eroicile propuneri ale avangardei (Dada, poezia vizuală), probabil pentru că ideea Literaturii Zero e o contradicţie în termeni. Lectorul, orice lector, are tendinţa fatală să stabilească nexuri cauzale şi să caute, chiar în cea mai proastă literatură, o semnificaţie oarecare.

[4] Katz avertiza: ar trebui să ne preocupe mai puţin „ce le face media oamenilor” şi mai mult „ce fac oamenii din media” (axul central al teoriei  „utilizări şi gratificaţii”) – vezi „Mass communication research and the study of culture”, Studies in Public Communication, 2; 1-16 (1959). Heeter („The choice process model”, pp.11-32, citat de Jeremy G. Butler în Television: Critical Methods and Applications) propune un model în care este procesată informaţia, dacă şi când radio/telespectatorii caută informaţii despre emisiunile preferate; modelul sugerează faptul că, pe baza grilei de programe, radio/telespectatorii construiesc o strategie de alegere la care recurg, după aceea, în mod regulat. Enzensberger, dimpotrivă, nu recuperează importanţa factorilor legaţi de conţinut: „Desigur, spectatorul! El e perfect pregătit şi imun faţă de «orice iluzie de program». Departe de a se lăsa manipulat, este cel care manipulează mijlocul ca să-l impună propriilor sale dorinţe. Când un canal nu-l satisface, spectatorul îşi manifestă nemulţumirea apăsând pe butonul telecomenzii; când, în schimb, e satisfăcut, canalul e premiat prin cei mai înalţi indici de audiţie. Spectatorul îşi dă perfect seama că nu se află în faţa unui mijloc de comunicare, ci a unui mijloc de negare a oricărui mijloc de comunicare, nimic nu-i clinteşte această convingere. În faţa ochilor săi, chiar ceea ce în genere se reproşează Mediului Zero pare cu deosebire fermecător”.

[5] McQuail sugerează că nu este potrivit „să aplicăm aceeaşi abordare şi acelaşi model al utilizării şi recompenselor” pentru toate tipurile de mesaje şi de utilizări ale media; Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, comunicare.ro, Bucureşti, 2001, p.118.

– va continua –