„Poiana liniştii… Casa memorială «Visarion Puiu» și Muzeul «Mihail Sadoveanu» din comuna Vânători-Neamţ”
Publicat de Iuliana Bubuianu, 26 septembrie 2019, 15:23 / actualizat: 27 septembrie 2019, 12:28
Pe Dealul „Vovidenia”, premergător spaţiului monastic al acelui schit care aminteşte de „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, suntem întâmpinaţi de o casă cu cerdac/; privirile se îndreaptă către valea Moldovei, către Ozana „secată de indolenţă şi nepăsare”; gândurile zboară, cu repeziciune, către fosta „reşedinţă vlădicească” ridicată în 1937, pe timpul şi la iniţiativa Mitropolitului Visarion Puiu al Bucovinei[1]/cu destinaţia de palat arhieresc[2], l-a primit pe scriitorul care a locuit aici[3]….
Murim, educați sau analfabeți, dacă lumea este (încă) acolo; din câte puteam să înţeleg, Sadoveanu (rezervele nu se referă la ceea ce a realizat în viață, ci la ceea ce l-a propulsat către aceste realizări/caracterul personal)[4] a „consolidat” o altă categorie: deşi un mare scriitor, nici lumea nu a fost în sufletul său (chiar dacă dorința sa a privit lucrurile lumii), nici nu a tins către întoarcere, către Dumnezeu. Arhimandritul Mihail Daniliuc – egumenul Schitului „Vovidenia”, Custode al „Casei Memoriale Visarion Puiu și Muzeului Mihail Sadoveanu”, cadru didactic la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi”-Mănăstirea Neamț, are altă opinie și argumentează:
[1] (1899-1964)…
[2] Mitropolitul, originar din Paşcani, locuise aici câţiva ani, urmând să-şi petreacă ultima perioadă a vieţii (după dorinţa sa, chiar urma să fie înmormântat – dar memoria a fost rănită deopotrivă cu destinul, slujitorul credinţei a ajuns în cimitirul „Montparnasse” de lângă Paris); odată cu plecarea în exil (1944), casa a rămas în administrarea Mănăstirii Neamţ; ulterior, a devenit „casă de oaspeţi”, pusă la dispoziția scriitorului Mihail Sadoveanu, în 1944, și cedată, spre folosință, pe viață, în 1949…
[3] Reședință de vară, ultima sa vizită la casa din Vânători a fost în vara anului 1961…
[4] Poate că moartea nu are nimic de-a face cu sufletul, fie el bun sau rău; doar îl duce pe om la destinație… Cât despre viața lui Sadoveanu, din perspectiva Arhimandritului Mihail Daniliuc, custodele „Casei Memoriale «Visarion Puiu» și al Muzeului «Mihail Sadoveanu»”:
[5] Așa cum l-a (supra)numit Geo Bogza… George Călinescu i-a spus „Ștefan cel Mare al literaturii române”…
[6] Începând cu 26 iunie 1966… Amenajat, inaugurat şi administrat de „Muzeul Literaturii Române” din Bucureşti, cu sprijinul familiei… În 1970, Muzeul Memorial „Mihail Sadoveanu” trecea în subordinea Muzeului Judeţean Neamţ, aceasta până în 1993 – atunci când a revenit în administrarea Muzeului Literaturii Române. Clădirea muzeului a fost declarată monument istoric și retrocedată Mitropoliei (1998); actualmente, administrarea monahală are în atenție exponate care au aparţinut unuia dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea…
[7] La pianul vienez au cântat George Enescu, Dinu Lipatti, Maria Tănase, Sviatoslav Richter, Valentin Gheorghiu, inclusiv două dintre fiicele scriitorului (Despina-Lia şi Tincuţa)…
[8] La Vânători ar fi fost „tipărite” Nada florilor, Nicoară Potcoavă, Păuna mică, Clonţ de fier și Lisaveta… Să nu uităm ediţiile princeps ale volumelor sadoveniene, în număr de 63, precum şi volumele istorice…
[9] Semnate de Cornelia (Nelly) Ştirbei, Dimitrie Sadoveanu – fiul cel mare al scriitorului, Iulia Hălăucescu, Aurel Băeşu, Jean Steriadi, Ştefan Constantinescu, Mircea Ispir; demne de semnalat sunt şi sculpturile realizate de Ion Vlasiu, Miliţa Pătraşcu, Constantin Baraschi…
