„Nu am vrut să fiu faimos. Am vrut doar să fiu mare.” (Ray Charles)

Publicat de Nicolae Tomescu, 22 septembrie 2020, 12:45

Doar un muzician american, cunoscut sub numele de scenă (prescurtat) Ray Charles[1], un pionier în genul de muzică soul (de-a lungul anilor 1950) – prin fuziunea muzicii rhythm and blues, gospel și blues[2]? Doar atât?

feature: Nicolae Tomescu

Ray Charles Robinson (23 septembrie 1930, Albany-Georgia-10 iunie 2004, Beverly Hills-California) a ajutat muzica country și pop să se integreze rasial[3]. Frank Sinatra l-a numit „singurul geniu adevărat în show business”[4].

Dacă viaţa reprezintă o succesiune de episoade, cea trăită de Ray Charles trebuie văzută ca o înlănțuire de urcuşuri şi coborâşuri petrecute în spatele unei cariere muzicale lungi şi de mare succes; este chintesenţa luptelor, a suferinţelor, a întunericului de nevăzător dar şi a luminii geniului, a unor stiluri muzicale multiple – jazz, rythm&blues, rock and roll, gospel, country&western.

Fiul Arethei Robinson[5] și al lui Bailey Robinson[6], s-a mutat de la Albany-Georgia, locul nașterii, într-o comunitate de negri săraci din partea de vest a orașului Greenville-Florida. Ray Charles a început să-și piardă vederea începând cu vârsta de cinci ani, la șapte fiind lipsit de simțul văzului[7]; drept consecință, a plecat la „Școala pentru orbi și surzi” din Saint Augustine-Florida, pe care a frecventat-o din 1937 până în 1945; acolo[8] și-a dezvoltat talentul muzical. La școală, i-a fost predată numai muzica clasică, fapt care nu l-a descurajat, dimpotrivă, i-a sporit dorința de a cânta jazz și blues. Iată cum, povestea lui Ray Charles este cea a unui copil care orbeşte de mic, este crescut de o mamă, singură şi săracă, într-un mediu segregaţionist din sudul Americii, dar care reușește să spargă bariere sociale, să modifice cursul istoriei muzicii americane. Pleacă deci în Florida, unde ştie că pulsează inima jazzului; rămâne în Seattle, încercând să-şi găsească drumul propriu, să se impună ca un artist; este descoperit de „Atlantic Records”, ceea ce surâde traiectului său evolutiv.

După ce Ahmet Ertegun i-a recunscut valoarea, Ray Charles a început să amestece gospel-ul cu blues-ul. Deşi contestat la începuturi, a cucerit şi electrizat publicul; radiourile l-au promovat. Expresia muzică neagră (evident, cea cântată de oamenii de culoare), nu a avut corespondent în atitudinea față de Ray Charles, barierele rasiale fiind înlăturate iar albii îmbrăţişând arta lui de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. În anul 1956, a lansat I’ve Got a Woman – o melodie blues, urmată de o serie de mare succes – What’d I Say, Down în My Own Tears, Unchain My Heart şi Hit the Road Jack. În jurul vârstei de 20 de ani, era supranumit geniul. În 1959, a schimbat casa de discuri[9] şi a semnat un contract cu „ABC Paramount”. Prin negociere, a obţinut cele mai bune condiţii pe care un artist le câştigase până atunci. În perioada invocată se produce şi schimbarea stilului său muzical la 180 de grade, orientareacătre country&western. Nu i-au plăcut barierele sau etichetările, astfel încât melodiile sale au traversat şi îngemănat genurile spărgând graniţele între jazz, R&B, country şi gospel; a rezultat ceva original, exuberant şi emoţionant; s-a spus despre Ray Charles că te aducea în situația de a-ți dori să dansezi dar, la fel de bine, era în măsură, prin interpretare, să-ţi rupă inima, putea să evoce bucuria ori decepţia/chiar pe amândouă (în acelaşi cântec). Audienţa a crescut, melodii precum Georgia on My Mind, I Can’t Stop Loving You, Born to Lose, Busted, lăsând impresia că Ray Charles a atins apogeul carierei. Din 1960, a devenit militant pentru drepturi civile; martor al tratamentului inferior la care erau supuşi cântăreții de culoare, a fost primul artist de renume capabil și dispus să exprime refuzul de a cânta în cluburi segregaţioniste, atitudine echivalentă cu pierderea unor sume importante de bani şi cu reacția statului Georgia – în direcția renegării sale; în 1977, statul Georgia şi-a cerut scuze faţă de Ray Charles şi a adoptat melodia Georgia on My Mind ca imn al statului.

Trebuie spus că viaţa personală a amestecat aventurile extraconjugale cu dependenţa de droguri[10]. Om al contradicţiilor, reunește simplitatea şi modestia unui om de culoare venit din medii sărace cu snobismul citadin, strigătele cu şoaptele. Pentru Ray Charles viaţa era un amestec de suferinţă, necazuri, păreri de rău, exaltare, frumuseţe şi dorinţă de salvare. În anii ’60 ai secolului trecut, viaţa lui Ray Charles era un haos: căsnicia intrase în criză profundă, din cauza infidelităţilor sale repetate; în 1965, a fost arestat, în aeroportul din Boston, pentru deţinere de heroină. Cariera era pândită de pericole, cu toată recunoașterea (asumarea) dependenţei de heroină; se droga de foarte mulţi ani, dar, între muzică şi drog a ales muzica; după cura de dezintoxicare, nu s-a mai atins niciodată de droguri. Nu   şi-a uitat rădăcinile, nici obstacolele pe care a trebuit să le depăşească, a donat peste 25 de milioane de dolari pentru acte caritatabile destinate negrilor, educaţiei şi artelor.

Filmografia poate fi interpretată ca un capitol fascinant al carierei sale: Swingin’ Along (1961), Ballad in Blue (1964), The Big T.N.T. Show (1966/documentar), The Blue Brothers (1980), Who’s The Boss (himself)/1987, Limit Up (1989), Listen Up: The Lives of Quincy Jones (1990/documentar), Love Affair (1994), Spionul Dandana (1996), Dădaca (1999) – în rolul lui Sammy, The Extreme Adventures of Super Dave (2000), Blue‘s Big Musical Movie (2000), Ray (2004).

Desigur, a continuat turneele, aproximativ 200 de zile pe an, până când boala de ficat l-a determinat să încetinească ritmul. În anii ’70 ai secolul XX a lansat noua versiune a melodiei America the Beautiful (aceasta sublinia, o dată mai mult, stigmatul luptei şi al sacrificiului care l-au marcat pe Ray Charles). De-a lungul carierei, a câştigat 12 premii Grammy; în 1988, a primit premiul Grammy pentru întreaga carieră. Cele 76 de single-uri lansate și-au găsit locul în topul celor mai vândute (în total, a înregistrat peste 75 de albume). Numele sau este prezent în „Hall of Fame” al Rock-ului, Blues-ului, al NAACP Image. A primit şi Medalia naţională a artelor.

A murit în ziua de 10 iunie 2004…

[1] Pentru a nu pune publicul într-o situație din care să nu știe cum să iasă, dată fiind posibila confuzie cu marele campion de box Sugar Ray Robinson.

[2] Stiluri pe care, la începutul carierii, le-a înregistrat („Atlantic Records”)…

[3] De-a lungul anilor 1960, prin al său crossover de succes (cu „ABC Records”), mai ales cu albumele  de neuitat „Modern Sounds”… Ray Charles a devenit unul dintre primii muzicieni afroamericani căruia i-a fost acordat control artistic de către o companie de înregistrări.

[4] „The only true genius in show business”…

[5] Obligată să plătească dijmă, creștin devotat care participa, împreună cu familia, la viața Bisericii Baptiste „New Shiloh”.

[6] Care repara căile ferate și s-a dovedit un mecanic priceput. Tatăl lui Ray Charles a murit când artistul avea numai 10 ani; cinci ani mai tâziu a murit și mama geniului muzical.

[7] Aparent, din cauza glaucomului (boală de ochi caracterizată prin creșterea tensiunii oculare, dureri locale intense și grave tulburări de vedere)…

[8] A cântat la radio „WFOY” din Saint Augustine.

[9] Deşi era foarte ataşat de Ertegun şi de Wexler (de la „Atlantic Records”)…

[10] Ray avea o viaţă singuratică, stătea mult în camera sa de hotel; din perioada la care fac referire datează şi primul contact cu heroina…