Michelangelo: „Genialitatea este răbdare nesfârşită”

Publicat de Nicolae Tomescu, 19 februarie 2021, 08:35

Cel despre care scriu, în ipostazele sale de pictor, sculptor, arhitect, poet, s-a născut în Caprese/Italia, pe 6 martie 1475 și a trecut la cele veșnice din 18 februarie 1564…

Adolescentul Buonarotti a fost trimis să locuiască și să studieze în casa lui Lorenzo de’ Medici[1]. Priceperea, talentul, toate ingredientele unui om diferit de ceilalți, l-au făcut, prea curând, ținta invidiei; Pietro Torrigiano, un tânăr rival, s-a înfuriat atât de tare (se poate să fi încercat și „efectele limbii ascuțite”) încât l-a lovit în nas, lăsându-l desfigurat pe Michelangelo[2]…

La începuturile carierei, a sculptat un Cupidon (pierdut odată cu trecerea veacurilor) în stilul Antic grecesc[3]. Dorința de reprezentare a trupului uman, in toata splendoarea sa, l-a împins să profaneze morminte pentru studiul anatomiei[4]. În primele opere, artistul s-a concentrat asupra redării grandorii și frumuseții corpului uman[5], mai târziu a accentuat partea spirituală[6]. Riguros atunci când alegea marmura pentru sculptat, a făcut o excepție pentru David – folosind un bloc de marmură pe care alți artiști l-au refuzat, pe motiv că nu era bun[7]. Își semna lucrările și nu ne-a lăsat autoportrete formale; câteodată însă, ascundea autoportrete stilizate în picturile și în sculpturile lui[8]. Cunoscut, în esență, ca un artist vizual, era respectat, în vremea lui, și ca om de litere[9]. Devotat muncii sale, prefera să doarmă și să mănânce cât mai puțin ca să nu piardă timpul[10]. După o carieră care a durat mai bine de 70 de ani, și-a câștigat renumele aproape mitic: unul dintre cei mai proeminenți oameni ai Renașterii, omul care a adunat principi[11] și papi[12] printre admiratorii/patronii lui…

Michelangelo seamănă cu acel şir de artişti pe care eruditul Rudolf Wittkower i-a denumit „născuţi sub semnul lui Saturn”[13]. Preţul plătit de Michelangelo pentru geniul său a fost, probabil, o viaţă marcată de singurătate şi de suferinţă. Nu a fost căsătorit şi nu a avut copii[14]. Detestat ca persoană şi neglijent ca stil de viaţă, nepăsător, până la insolenţă, cu cei care nu-l interesau, Michelangelo lucra fără pauză[15], absorbit în propria-i frenezie creativă…

Ca și când creația poate otrăvi sufletul altora cu amara frumuseţe a geniului, în 1972 un geolog[16] (instabil din punct de vedere psihic) a sărit peste zona de securitate a Bazilicii „Sfântul Petru”, a luat un ciocan și a lovit Pieta[17]. O soartă similară a avut și David, în 1991, atunci când o parte dintr-un deget al piciorului stâng al statuii a fost spartă cu ciocanul…

[1] Unul dintre cei mai importanți „patroni ai artelor” din Europa…

[2] „L-am lovit atât de tare în nas, că am simțit că osul și cartilagiile se sfărâmă ca un biscuit”(…) „și acest semn al meu îl va purta cu el până la mormânt” – s-a lăudat, mai târziu, Torrigiano (agresorul)…

[3] Văzându-i munca, Lorenzo di Pierfrancesco de’ Medici (patronul lui Michelangelo, geniul aflat într-o proverbială rivalitate cu Leonardo da Vinci), i-a propus să treacă, împreună, la o înșelăciune. „Dacă poți să faci statuia să pară că a fost îngropată”, i-ar fi spus Medici, „am să o trimit la Roma ca fiind o antichitate și ai putea să o vinzi mult mai profitabil”. Michelangelo s-a declarat de acord; Cupidon a fost vândut cardinalului Raffaele Riario – ca reprezentând o minune arheologică descoperită recent; Riario a auzit zvonuri despre fals, a primit banii înapoi, dar, impresionat de îndemânarea lui Michelangelo, l-a invitat pe acesta la Roma pentru o întâlnire; în următorii ani, tânărul artist a rămas în „Cetatea Eternă” și, în final, a primit comanda prin care trebuia să sculpteze Pieta, lucrarea care i-a adus faima de artist…

[4] (prin disecții pe cadavre)…

[5] Vasari afirmase: „(…)acest om extraordinar a refuzat întotdeauna să picteze altceva decât trupul omanesc cu proporții și forme perfecte, în cea mai mare varietate de posturi, exprimând în acest fel emoțiile și bucuriile umane”…

[6] Judecata de Apoi… Dintre toate imaginile de pe plafonul „Capelei Sixtine”, Crearea lui Adam rămâne cea mai mare realizare a lui Michelangelo; Vasari a descris personajul lui Adam ca unul „a cărui frumusețe, postură și contururi sunt atât de perfecte încât pare că a fost creat de Supremul Creator însuși și nu de pensula unui muritor de rând”…

[7] Cunoscut drept „Gigantul”, bucata masivă de piatră a fost scoasă din carieră cu aproape 40 de ani mai devreme, pentru o serie de sculpturi (finalmente abandonate) necesare Catedralei Florenței. Michelangelo a transformat blocul într-una dintre cele mai mai bune lucrări ale sale, dar analize recente ale statuii au arătat că marmura de proastă calitate ar fi putut să cauzeze degradarea statuii, mult mai rapid decât alte opere din marmură…

[8] Cel mai faimos dintre aceste autoportrete, Judecata de Apoi, se găsește în fresca lui (datată 1541) din „Capela Sixtină”; Sfântul Bartholomeu este, de fapt, un autoportret al artistului… Michelangelo și-a mai făcut autoportretul în așa numita Pieta Florentină, unde este Sfântul Nicodim. Istoricii de artă au arătat că artistul se mai regăsește într-o scenă din fresca lui, Crucificarea Sfântului Petru…

[9] Ne-a lăsat moștenire câteva sute de sonete, scriind, adesea, versuri în timp ce sculpta în atelierul lui. Niciuna dinte poezii nu a fost, în mod formal, publicată în timpul vieții artistului, dar ele circulau printre oamenii de litere ai Romei și compozitorii le puneau pe muzică…

„Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
şi-n două inimi caste stă o vrere,

şi când, eternizat, un suflet cere
din două trupuri zbor spre cer, departe,
când c-o săgeată două piepturi sparte
aprinde-Amor cu tainică putere

şi când ei speră cu înfrigurare
într-un sfârşit comun şi, peste-aceste,
iubindu-se, nu se iubesc pe sine

şi când iubirea lor e mult mai mare
decât o mie de iubiri, cum este
în stare supărarea să-i dezbine?”

[10] Și-a petrecut cei mai mulți dintre anii lui „de aur” supervizând lucrările la Bazilica „Sfântul Petru” din Vatican. Chiar și după ce a devenit prea slab ca să mai meargă, superviza lucrările de acasă, trimițând schițe prin oamenii lui de încredere. Sculptura a rămas adevărata lui dragoste și a continuat să folosească dalta în atelier pâna ce clipele lui și-au terminat  numărătoarea. Cu câteva zile înainte să moară, trecut de 88 de ani, încă lucra la Rondanini Pieta (care îl înfățișează pe Isus în brațele Fecioarei Maria)…

[11] În 1527, Michelangelo a fost numit director al fortificațiilor orașului Florența. Și-a luat în serios îndatoririle, a făcut schițe detaliate pentru santinele și chiar a călătorit în orașele învecinate să studieze zidurile de apărare. Michelangelo ar fi putut, ulterior, să fie executat pentru trădare, dar Clement VII l-a iertat și l-a reangajat imediat…

[12] Începând cu anul 1505 (de la Julius II până la Pius IV), Michelangelo a lucrat pentru 9 (nouă) pontifi catolici consecutivi. Lucrările lui pentru Vatican cuprind orice, de la mânere ornamentale pentru patul papal, la pictarea tavanului „Capelei Sixtine” (aici a muncit, până la epuizare, timp de patru ani)… „Nu te poţi înţelege cu el!” – aşa se plângea Iulius al II-lea, considerându-l pe Michelangelo un om foarte dificil, irascibil, necioplit, orgolios, iritabil şi intransigent. Papa, la rândul său, avea un caracter puternic şi irascibil, de aici relaţiile tensionate dintre cei doi, Michelangelo permiţându-şi lucruri pe care niciun alt artist nu şi le-ar fi îngăduit, riscând, prin comportamentul său, să provoace chiar un incident diplomatic între Roma şi Florenţa: astfel, la începutul anului 1506, când Michelangelo ajunge la Roma cu blocurile de marmură personal alese din Carrara pentru mausoleul lui Iulius al II-lea, comandă pe care însuşi Papa o făcuse, dar care nu a mai reprezentat o prioritate, acesta este constrâns să aştepte foarte mult timp în anticamera Pontifului, care nu era niciodată dispus să-l primească în audienţă; exasperat, artistul îi transmite Sanctităţii Sale: dacă acesta doreşte să-l vadă, să vină la el să-l caute, după care fuge la Florenţa; Papa s-a văzut nevoit să intervină de trei ori la autorităţile florentine înainte ca Michelangelo să accepte o întâlnire şi scuze…

[13] Influenţaţi de planeta care pare să guverneze temperamentele melancolice şi extravagante…

[14] „Eu stau aici cu o mare nelinişte în suflet şi un corp extrem de obosit, nu am prieteni de niciun fel şi nici nu-mi doresc să am”, îi scrie artistul unuia dintre cei patru fraţi ai săi, în 1509, la un an după începerea lucrărilor la „Capela Sixtină”…

[15] Atunci când lucra, a uitat să mănânce sau să doarmă, deseori continuând şi în timpul nopţii, când putea să picteze cu ajutorul unei pălării de carton în care punea o lumânare; sistemul ingenios îl leagă de un alt geniu „deviant” care a trăit mult după el – pictorul Van Gogh (a adoptat şi a perfecţionat stratagema pentru a desăvârși extraordinarele sale picturi nocturne). Geniul şi disperarea sunt, probabil, universale şi atemporale…

[16] Pe numele său Laszlo Toth…

[17] În urma atacului au fost afectate nasul, antebrațul, pleoapa și vălul Madonei. Echipa de restaurare a recuperat zeci de bucățele de marmură, inclusiv un fragment trimis prin poștă de un turist care o luase de la fața locului în momentul atacului. Reparațiile au durat zece luni, atât timp a trecut până când Pieta putea fi, din nou, expusă – de această dată, sub un strat de sticlă protectoare…