Este Radioul un „teatru al minţii”?

Publicat de Nicolae Tomescu, 31 octombrie 2018, 23:06 / actualizat: 1 noiembrie 2018, 21:11

Recent, am avut plăcerea să întâlnesc un grup care își amintea de împlinirile şi neajunsurile „unui post de radio cu două plaje de audiţie” , pentru oameni având profil diferit și obiceiuri de ascultare diferite… „Radio Iași?” – iată o întrebare care primise, deja, răspunsul.

Acesta nu era unanim; printre cei de vârsta mea se aflau doi tineri „rătăcitori”, capabili și dispuși să simplifice: „Radio?”. „Da”, le-am spus, „este precum un podcast care difuzează… într-un mod diferit”. Cineva a sărit în ajutorul meu, invocând anii de experiență în domeniul radiodifuziunii; mai mult, a pledat pentru separarea plajelor de audiţie AM_FM; i-am dat dreptate, mai ales că, în perioada 2006-2012 (cât am fost redactor-șef cu atribuții de director), efect al politicii privind scăderea mediei de vârstă (în FM erau abordate segmentele mai tinere de populaţie, diminuându-se riscul pierderii altor categorii prin reconstrucţia AM-ului), fiecare plajă a primit proiecţia unei grile de programe adecvate; pornind de la nevoile şi aşteptarile publicului vizat, exprimate în şi prin studiile naţionale şi regionale; devenise solubilă chestiunea găsirii unor formate care să se adreseze, în aceeaşi măsură, segmentelor tinere cât şi segmentelor cu vârstă „mai ridicată”; schimbările, atât de fond cât şi de formă, în ceea ce priveşte politica editorială, precum şi eforturile depuse la nivel de promovare, s-au concretizat într-o imagine din ce în ce mai fericită pentru Radio Iaşi, care ajunsese să fie perceput drept postul preferat al celor mai mulţi ascultători din Moldova.

A fost rampa de lansare a discuțiilor; o distracție exprimată prin bucuria cu care, atunci când vorbești, „cuvintele formează alte cuvinte”. Unii au afirmat că sunt „copii ai radioului”. Eu nu eram genul de adolescent care, în timpul verii, să privească /noaptea/ către o stație aflată la distanță; m-aș fi putut regăsi atunci când semnalele AM ​​„străluceau” în toată țara; până la urmă, cu începere din 1990, cred că am dat mai mult… Mediul (sau confruntarea cu el) a jucat un rol-cheie în viața mea; mi-am dorit să lucrez la Radio Iași (parte componentă a Societății Române de Radiodifuziune), dar nu în orice condiții. Ceea ce mi-a plăcut a fost capacitatea de a dezvolta o relație cu publicul. La „Puls 120”, prin anul 2002, începusem să cred că sunt parte din viața oamenilor – chiar dacă unii mă urau sau credeau că știu totul despre mine; m-a incitat să formez ascultători loiali (tot atât de adevărat, am primit și mesaje „urâte”, care au avut, în mod paradoxal, rolul de a mă face mai creativ); două tipuri de apeluri constituie baza oricărui format: elementul de surpriză, oferit de acțiunea propriu-zisă (dacă vreți, forma oarecum ideologică folosită în numeroase spectacole), și prezentarea interviurilor cu oameni care au ce transmite; discuțiile „stricte” presupun să ai un public „încorporat”, că „predici unui cor” care vrea să-și întărească opiniile; iată de ce invitam, în mod regulat, tipologii adverse programului conceput de mine pentru conversații; totodată, am înțeles că scurtarea formatului este esențială pentru a păstra totul în limitele interesului și atractivității; mi-am întărit convingerea potrivit căreia cultul personalității, pe care unii sunt tentați să-l adopte (apelanții se „întind” pentru a complimenta gazda), este ucigașul ideilor…

Ceea ce am văzut altădată și funcționează este elementul conversației, îmbrățișat acum de podcast-uri. Dacă generația mai tânără înțelege că ascultă radio atunci când lucrurile se potrivesc într-un podcast, mi se pare, pur și simplu, o chestiune de semantică. Sistemul de difuzare poate fi schimbat, dar nimic nu poate înlocui ascultarea programelor gândite și vorbite…

*

Radioul a devenit companion intim într-o societate mobilă…

Condițiile de receptare s-au modificat considerabil. Dintr-un aparat greu și static, radioul a devenit un receptor mic, care permite „o ascultare mobilă și individuală”. Înainte vreme, familia se strângea, în jurul radioului, pentru „a surprinde” știrile serii sau emisiunile de divertisment; astăzi, ascultarea se face individual, chiar dacă produsele mediatice sunt consumate de colectivitate în întregul său. Radiourile portabile au adus posibilitatea ascultării în mers, ținând cont de mișcarea permanentă… În anii ’30 ai secolului al XX-lea /„epoca de aur” a radiodifuziunii/, programele au dobândit importanță profesională și socială. Radioul era sursa de informare a experiențelor comune și de răspândire a „culturii comune”, totodată un mijloc redutabil de eliminare a izolării culturale. Radiodifuziunea devenise un mijloc vital al integrării în spirit. Programele de divertisment aveau tendința să creeze un echilibru între ceea ce dorește fiecare și ceea ce „ar trebui” să cunoască publicul; ca intenție, produsele mediatice urmau să „ghideze” preferințele prin expunerea la calitate, divertisment și cultură. Satisfacerea dorințelor publicului larg avea drept catalizator competiția pentru audiență a posturilor de radio, inclusiv „logica profitului”; programele atractive și simplificate, pentru „consumul de masă”, au propulsat, în prim-plan, divertismentul popular (care, desigur, umbrește oferta culturală)[1]. „Inflorirea” radiourilor a coincis și cu dezvoltarea „culturii juvenile autonome” – de la începutul anilor ’60 ai secolului trecut (muzica rock, apoi yé-yé)[2]. Formatele au declanșat o segmentare a publicului, au succes printre tineri. Liberalizarea și privatizarea au modificat peisajul radiofonic. Vrănd-nevrând, posturile publice au intrat în concurență cu rețelele private de radio (locale), care se diferențiau pe piața audio prin strategia formatului (programe și muzică), deopotrivă a culorii (voci, tonul animat, jingle-uri, modul de inserare a publicității, politica informației), lesne de identificat. „Condamnat la pieire” de apariția și propensiunea televiziunii, radioul „a produs anticorpii necesari”[3]. Așa-numitului radio modern trebuie să-i recunoaștem câteva caracteristici semnificative – din perspectiva relației sale cu publicul; prin comparație cu presa scrisă, „fuzionează” (în sensul de contopire) cu oamenii; canalul audio cuprinde ansamblul de materiale care țin de universul sonor; oralitatea stilului permite apropierea; comunicarea are un caracter mai personal/este chiar personalizată – prin „telefonul ascultătorului”, prin forumurile de discuții online; interacțiunea crește exponențial, datorită introducerii procedurilor interactive care solicită; apelurile telefonice sunt personalizate – cu scopul de a obține o identificare a ascultătorului, adresarea este, de multe ori, directă; pin stabilirea unei relașii interpersonale telefonice, prezentatorul se adresează întregii comunități de auditori, generează, astfel, o relație triangulară prin discuția radiofonică, receptată de auditoriul întreg/aflat într-o ipostază comodă, câtă vreme pe „scenă” apar protagoniștii discursului…

[1] Spre exemplu, buletinele de știri prezentate sub masca divertismentului (uneori, de un grotesc aparte), pentru a atrage publicurile…

[2] Muzica yé-yé desemnează o mișcare, un fenomen european, care și-a avut originile în programele radiofonice (Franța, „Salut les copains”) dedicate, în special, adolescenților…

[3] Fiind cel mai popular (un miliard de receptoare), cel mai des întâlnit în cămine (98% în Franța și S.U.A)…