Octav Băncilă, între pitoresc și activism

Publicat de Nicolae Tomescu, 3 februarie 2019, 18:30

Octav Băncilă s-a născut pe 27 ianuarie 1872 (alte „surse” indică ziua de 4 februarie)  în comuna Corni din apropierea orașului Botoșani[1]…

A urmat şcoala primară şi două clase la „Ştefan cel Mare”[2], după care, în 1887, s-a înscris la „Şcoala de Arte Frumoase” din Iaşi[3] (detaliile despre activitatea lui Octav Băncilă la Școala „de belle arte” sunt destul de lapidare și puțin cunoscute[4]); în anii de studii și-a însuşit o pregătire profesională care i-a permis, între 1894–1898, să-și continue pregătirea la „Academia de Arte Frumoase” din München[5]…

Am fi întâlnit casa pictorului după fosta berărie din Păcurari. Era prima construcție după fabrică (avea numărul 87), scundă şi cu geamlâc (căsuţă a unui scopit), cumpărată în 1905 de pictorul Octav Băncilă pentru marea sa familie (10 copii). În ea a pictat preț de 35 de ani cele mai faimoase tablouri ale sale. Dar căsuţa din Păcurari nu este singurul loc din Iaşi în care a locuit pictorul. La început, a locuit un timp la fratele său/în Bucium, acolo unde picta tipuri de ţărani şi chipul hangiţei de la „Trei Sarmale”. Pe la 1900, a deschis o expoziţie cu lucrările sale în sala de decoruri a „Uzinei” Teatrului Naţional. S-a mutat mai apoi în curtea Gimnaziului „Ştefan cel Mare”[6] (strada „Sărărie”), în Casa „Başotă”. Ca profesor de „desemn”, a cunoscut, îndeaproape, „Târgul Cucului”[7]. În anul 1904, s-a căsătorit cu Ana Popovici (din Broşteni) şi a locuit în fundacul „Lozonschi”, în apropierea Bisericii „Sfântul Gheorghe”, casa având vedere spre Bahlui. După un an, se muta în Păcurari, unde va rămâne până în anul 1940. În acea căsuţă a conceput cea mai mare parte a operei sale. Inspirat de natură, un mare număr de tablouri reprezintă flori, pictate în felurite chipuri, pe care le vindea cu bani puţini, pentru a asigura existenţa numeroasei sale familii. Avea atelierul în odaia dinspre strada „Păcurari”, după-amiaza lucrând şi în sufrageria ce avea ferestrele către liniile gării CFR…

Pictura cu tematica socială din viața țărănimii din România a fost începută de Ștefan Luchian[8]. Băncilă a avut meritul de a ilustra Răscoala țărănească din 1907. Rarele reprezentări plastice, înfăptuite în imediata apropiere a anului 1907, au condus, iremediabil, la schimbarea iconografiei țăranului[9]…

Octav Băncilă a fost profesor de desen şi caligrafie la Şcoala normală „Vasile Lupu” (1901)[10] şi la Gimnaziul „Ştefan cel Mare”; în unii ani a expus picturi doar prin vitrinele magazinelor[11]; în perioada 1916-1937 a fost numit profesor la „Şcoala de Belle Arte” din Iaşi. În perioada 1908-1935 şi-a prezentat lucrările în cuprinsul unor expoziţii deschise la Iaşi, la Bucureşti, singur sau împreună cu alţi mari artişti ai vremii[12]. În 1942 (cu doi ani îniantea „marelui salt”) a participat la expoziţia colectivă a „Salonului Moldovei”, unde a primit „Premiul Naţional”…

[1] În familia lui Vasile Băncilă și a Profirei… Ultima a făcut parte dintr-un neam de răzeși scăpătați, înrudită cu cea a cronicarului Ion Neculce. Vasile și Profira au avut cinci copii (Sofia, Ecaterina, Elena, Ioan și Octav). După nașterea lui Octav, Vasile și Profira s-au mutat în Botoșani – acolo unde și-au deschis o prăvălie. Negustoria a mers pe un drum defectuos, Vasile a fost nevoit, în scurt timp, să-și ipotecheze casa; tatăl lui Octav a murit (în anul 1876) și grijile familiei au rămas în sarcina mamei. La vârsta de opt ani, Octav s-a mutat la Iași, adus fiind de surorile mai mari (Sofia și Ecaterina), căsătorite cu frații Ioan și Gheorghe Nădejde. În capitala Moldovei, viitorul pictor a locuit la surorile lui, cu predilecție pe strada „Sărăriei”, la Sofia și Ioan Nădejde, unde a copilărit alături de cei șase copii ai acestora. La Iași s-a mutat și Profira Băncilă, în mahalaua Țicăului, foarte aproape de casa Sofiei de pe Sărăriei, unde Ioan Nădejde a fondat revista „Contemporanul”, în vecinătatea bojdeucii lui Ion Creangă.  Profira era atât de săracă încât nu și-a putut crește singură copiii – ci doar pe Elena, fiica cea mică. Elena s-a căsătorit mai târziu cu pedagogul Ion Teodorescu și a locuit la Broșteni unde Octav Băncilă va poposi verile pentru a picta peisaje și scene de muncă. Pentru a avea un venit, Profira presta munci prost plătite și, de multe ori, umile. Adesea , ea lucra mult cu acul, așa cum Octav o va înfățișa mai târziu în câteva portrete…

[2]În școală, profesorii l-au considerat greu de cap și, de multe ori, îndărătnic, sfios, scump la vorbă, neastâmpărat…

A avut ca profesori liberali și conservatori-junimiști, mulți dintre ei făcând parte din grupul lui Gheorghe Panu (s-au remarcat „independenții” Gheorghe Nădejde și Nicolae Beldiceanu – de care Octav Băncilă s-a simțit cel mai atras, mai ales datorită faptului că îl vedea acasă, fiind colaborator al revistei „Contemporanul”; profesorii săi, ținând cont de orientările politice diferite la care au aderat, duceau discuții aprinse între ei, iar Beldiceanu și Nădejde, care dezvoltaseră idei socialiste, se autointitulau independenți, făceau notă aparte)…

Încă din primii ani de gimnaziu, Octav Băncilă a fost preocupat de desen, caietele sale fiind pline de schițe și desene care reprezentau oameni, unele dintre ele executate destul de stângaci…

[3] Mutându-se în Iași, se juca împreună cu verii săi prin curtea casei unde s-a înființat revista „Contemporanul”; de acolo se puteau privi, peste gard, mahalalele sărace, valea Țicăului și, dincolo de ele, spinările verzi ale dealurilor Ciricului și Șorogarilor.  Octav Băncilă a păstrat o vie amintire a copilăriei sale de pe strada Sărăriei: „Într-un rând, îmi amintesc bine și cu drag – Ion Creangă, fiind la noi, m-a luat la el, în vestita bojdeucă, pe care mai târziu am pictat-o. Sfătos și prietenos cum era cu copii, căci avea un dar dumnezeesc de a cuceri sufletele lor – Creangă, cogeamitea cum era, m-a apucat pe mine după cap, încolăcindu-și mâna înapoia gâtului, și așa am parcurs strada Sărăriei până la bordeiul său. Am intrat în casă. Creangă fiind întâmpinat de motanii săi favoriți. Apoi, am ieșit amândoi în cerdac, de unde am admirat fermecătoarea panoramă a Ciricului și a Șorogarilor, la ale căror poale se văd pitoresc iezăturile, grădinile și bojdeucile din valea Țicăului”…

[4] El însuși a vorbit, cu timiditate, despre anii de studiu… Se cunoaște faptul că Octav Băncilă a fost înscris, la școala des invocată, de Ioan Nădejde – înainte să termina cursurile gimnaziale. Pictorul a declarat că au existat intervenții semnificative pentru înscrierea sa la „Belle Arte”, făcute de unii prieteni ai familiei – care activau în cercul „Contemporanul”(ui); astfel, la o vârstă care nu depășea 16 ani, cu gimnaziul neterminat, a reușit să intre la „belle arte” „unde a urmat cu multă silință la toate cursurile practice și teoretice în desen și în pictură până la finele anului școlar 1892-1893”; Octav Băncilă a primit diferite medalii la concursurile organizate. La terminarea școlii, în anul 1893, Octav Băncilă era recompensat, pentru compoziția Caritatea, cu premiul întâi în fața comisiei condusă de Constantin Stahi, directorul de atunci (George Panaiteanu-Bardasare, pictor renumit, a fost prim-directorul instituției). Profesorii lui Octav Băncilă au fost, la pictură, Gheorghe Panaiteanu-Bardasare și Emanoil Bardasare, respectiv Constantin Stahi la gravură și xilografie. În 1893, Octav Băncilă a absolvit Școala „de belle arte”, după care a urmat cursurile de istoria artelor, anatomie, estetică, precum și de sculptură, obținând o medalie de bronz clasa a III-a la concursul de bust antic (1888-1889)…

[5] La München existau  pictori secesioniști (Fritz von Uhde, Fritz Mackensen, Leopold Graf von Kalckreuth, Heinrich von Zügel) care au continuat să abordeze în opera lor tematica realistă a celor mulți, care nu s-au depărtat de arta cu un conținut viu și au folosit în tehnica lor mijloace adecvate. Băncilă i-a prețuit, îndeosebi pe Franz von Lenbach, un realist münchenez care a căutat să reprezinte oamenii cu tipicul lor (chiar dacă a urmat căile Renașterii în opera lui); Lenbach a pictat și portretul unei verișoare de-a lui Băncilă și lucrarea a apărut în reproducerile expozițiilor care s-au făcut la „Glaspalast”. Octav Băncilă s-a întors de la studii în România în anul 1898, după München și după călătoria pe care a făcut-o la Paris și Italia…

[6] La unitatea şcolară era director Gheorghe Nădejde, unchiul său…

[7] În case împuţinate de ploi şi nămeţi, putrezite de igrasie, locuiau o mulţime de evrei săraci, chinuiţi de foame şi măcinaţi de boli. Figurile unora dintre ei, bătrâni peticari, croitori, aveau să fie imortalizate în tulburătoarele sale tablouri „Bătrânul croitor”, „Zaraful”, „Cămătarul” (1913), „Haine vechi” (1914), între care neuitat rămâne „Emigrantul” – pictat între anii 1899-1900, tabloul ilustra, dureros, perioada marilor emigrări ale tinerilor evrei lipsiţi de lucru şi porniţi spre America; pictura înfăţişează despărţirea unui tânăr de bătrânul său tată înaintea plecării; mama murise, înecată în lacrimi şi lipsuri; bătrânul cu capul pe umărul tânărului plângea ştiind că va rămâne străin pe lume cu toate nădejdile spulberate; băiatul cu privirea în pământ se muncea să-şi ţină lacrimile; era sigur că nu aveau să se mai vadă; duioasa scenă poate „vorbi” despre miile de cazuri care tâșneau din „Târgul Cucului”, „Podu Roş”, „Podul de Fier”, străzile „Vântu”, „Socola”, „Păcurari” (în toate trăiau evrei)…

[8] În anul 1905, atunci când a realizat celebrul tablou La împărțirea porumbului…

[9] Drept consecință, au existat artiști – precum Ștefan Luchian, Abgar Baltazar, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Ștefan Dimitrescu, Ary Murnu, mulți alți adepți ai curentelor tradiționaliste (care au apărut după anul 1920), a căror atenție a fost îndreptată către lucrările dramatice realizate în jurul anului 1907. S-a întâmplat cu toate că ei se revendicau din pictura lui Nicolae Grigorescu. Ulterior, momentul 1907 s-a constituit într-o puternică sursă de inspirație pentru curentul realismului socialist, în care artiștii au avut o abordare de manieră eclectică și rezultatul obținut a fost un melanj între duritatea realistă a lui Băncilă și idilicul reprezentării lui Nicolae Grigorescu…

[10] De la sfârșitul anului 1901, Octav Băncilă a îndeplinit funcția de profesor în cadrul „Școlii normale Vasile Lupu”, care pe acea vreme era situată în afara Iașiului, pe dealul Copoului…

[11] Elocventă este declarația pe care pictorul însuși a făcut-o într-un interviu al anului 1914: „(…)După atâta timp de călătorie, mă întorc în țară, hotărât să mă apuc serios de lucru. În țară, însă, atrebuit să alerg mulți ani fără mijloace, fără putința de a lucra, până ce într-o zi un guvern, îngrijindu-se de mine, mi-a dat… o catedră de desen și caligrafie și în această funcție sunt până astăzi. Ocupat toată ziua cu lecțiuni, abia mai găsesc timp din când în când să mai lucrez și cea mai mare parte din ce vezi a fost lucrat în vacanță… O frumoasă evocare a acelor ani a făcut-o pictorul Traian Cornescu: „… într-o bună zi a apărut un om. Frumos, cu plete negre și cu ochi mari, luminoși, subjugători! Așa l-am cunoscut pe Octav Băncilă… Din ziua când profesorul de desen a intrat în clasă, de atunci sunt pictor”. De la Școala normală, Băncilă s-a mutat mai târziu la Gimnaziul Ștefan cel Mare, acolo unde și-a făcut atelierul după venirea sa de la München. Pictorul a locuit un timp la Hanul „La trei sarmale” din Socola – Comuna Bucium, astăzi cartier al Iașiului. Aici a făcut Băncilă o serie de portrete la care a avut modele pe hangița Ecaterina Luca, soțul și pe mama ei. Ecaterina Luca a fost înfățișată și în câteva portrete de țigănci făcute tot în acea perioadă…

[12] Gheorghe Petrașcu, Jean Alexandru Steriadi, Paul Verona, Ion Mateescu…