#StareaEducației (INTERVIU) Gabriela Dima, manager regional Teach for Romania: ”Un copil care ajunge la liceu din mediul rural se confruntă cu o realitate extrem de dură: la multe discipline are un decalaj de trei ani față de colegii lui. Avem un deficit major de cadre didactice, ceea ce duce la fluctuație mare de personal. Dacă profesorii se schimbă de la un an la altul, nu poți construi o învățare sistematică.”
Publicat de andreeadaraban, 9 februarie 2026, 10:34
Rezultatele ultimei simulări a Evaluării Naționale din județul Iași scot din nou la iveală o realitate incomodă, dar persistentă: sistemul de educație românesc nu doar că nu reușește să reducă inegalitățile, ci le adâncește. Peste 85% dintre elevii din mediul rural din județul Iași nu au obținut nota 5 la matematică, un procent de peste trei ori mai mare decât cel din urban.
În spatele acestor cifre nu se află doar eșecuri individuale, ci un cumul de factori structurali: sărăcie, lipsă de resurse, deficit de profesori, politici publice incoerente și o profundă lipsă de predictibilitate. ”Nu este neapărat o surpriză”, spune Gabriela Dima, director regional Teach for Romania, într-un interviu acordat emisiunii Starea Educației, realizată de Andreea Daraban. ”Studiile arată că în România decalajul dintre rural și urban este de aproximativ trei ani,” mai susține Gabriela Dima.
Pentru mulți copii din mediul rural, clasa a VIII-a vine fără competențe de bază la citire și matematică. Fără sprijin educațional acasă, fără acces real la programe remediale consistente și cu o școală adesea subdimensionată, acești elevi ajung la examene naționale deja învinși de sistem.
Matematica este disciplina unde diferențele sunt cele mai vizibile, iar explicațiile țin inclusiv de criza de profesori din domeniile STEM. ”Avem un deficit major de cadre didactice, ceea ce duce la fluctuație mare de personal. Or, condiția de bază pentru învățare este siguranța. Dacă profesorii se schimbă de la un an la altul, nu poți construi o învățare sistematică, ” explică Gabriela Dima.
Deciziile recente din educație, precum comasarea școlilor, creșterea normei didactice și reducerea numărului de ore pentru anumite discipline, au avut efecte vizibile mai ales în comunitățile rurale. În lipsa unei evaluări naționale standardizate de impact, concluziile vin din teren. ”Pentru un profesor din mediul rural, norma de 20 de ore poate însemna să predea în cinci sau șase școli diferite. Este extrem de dificil”, spune Gabriela Dima. Mai grav este faptul că, pentru a completa normele titularilor, au fost sacrificate discipline întregi sau au fost predate de profesori fără specializare. Inițial, artele și educația tehnologică au fost primele eliminate, dar acum sunt afectate inclusiv fizica, chimia și biologia. ”Nu putem funcționa doar în cap și să ne mirăm că nu există empatie sau bun simț, dacă nu cultivăm artele și dezvoltarea holistică a copilului”, avertizează directorul Teach for Romania.
În comunitățile vulnerabile, rolul profesorului devine decisiv. ”Un profesor bun este, înainte de toate, un profesor căruia îi pasă”, spune Gabriela Dima. Un profesor care își pune întrebări și încearcă să înțeleagă cauzele profunde ale abandonului și neîncrederii în educație.”Orice copil vrea să fie văzut, apreciat, să simtă că poate contribui. Dacă reușești să construiești asta, progresul apare mai întâi în zona socio-emoțională și apoi în cea academică.”
Lipsa de continuitate și asumare politică avfectează grav Educația. ”Ministerul Educației este ministerul cu cea mai mică durată a mandatelor. Nu există predictibilitate, nu există viziune pe termen lung”, spune Gabriela Dima. În lipsa unui acord politic transpartinic, reformele rămân pe hârtie.
Redăm, mai jos, interviul integral:
Andreea Daraban: Iată raportul Inspectoratului Școlar Județean Iași arată că peste 85% dintre elevii din mediul rural nu au obținut nota 5 la matematică la simularea Evaluării Naționale, organizată în luna decembrie. Când vine vorba despre examene, există un decalaj constant între rural și urban, dar de data aceasta el pare extrem de pronunțat. Ce factori explică această prăpastie? Lipsa profesorilor, sărăcia, curriculum sau toate acestea la un loc?
Gabriela Dima: Cred că sunt multipli factorii care contribuie. Nu este neapărat o surpriză pentru noi, fiindcă studiile spun că în România decalajul dintre rural și urban este de 3 ani. Astfel încât, un copil care finalizează clasa a VIII-a și merge la liceu va trebui să se confrunte, după ce a ajuns la liceu, cu această realitate extrem de dură pentru el, care îi face foarte dificilă integrarea. Și anume că pentru multe dintre discipline are un decalaj de aproximativ 3 ani. Sunt multipli factori, de la cum este văzută educația la nivel de societate, la nivel cultural. Al doilea factor care contează, cred că este dat de atractivitatea carierei didactice. Nu mai este considerată una dintre profesiile cele mai onorante, deși rolul ei în societate poate fi critic. Tinerii nu-și mai doresc, nu au ca primă opțiune să se ducă la catedră, ci mai degrabă, mă refer la cei mai buni absolvenți, ci caută mai degrabă cariere care sunt și din punct de vedere financiar mult mai atractive, dar nu este vorba numai de asta. Ci este vorba și de recunoașterea pe care ei o primesc în rândul semenilor în momentul în care aleg lucrul acesta. De asemenea, sunt o serie de factori care țin de veniturile copiilor, de statutul socio-economic al părinților, sunt o serie de factori care țin de cultură și climat școlar. De asemenea, cum arată pregătirea inițială și continuă a cadrelor didactice, cum arată selecția cadrelor didactice, dacă avem sau nu programe naționale care să intervină în zona asta de decalaj. Decalajul este mai mare pe matematică și iarăși nu este o surpriză, fiindcă în ultimii ani cel puțin, mai ales toate disciplinele din zona STEM sunt foarte puțin atractive pentru tineri. Și știm că ne vom confrunta cu o foarte mare criză de personal în următoarii șase-zece ani pe STEM. În contextul în care tu ai un deficit de cadre didactice pe STEM, asta înseamnă o fluctuație foarte mare de personal. Condiția primordial, ca să existe învățare, este ca copilul să se simtă în siguranță. În lipsa unei relații și dacă cadrul didactic se schimbă de la an la an, este foarte greu să se pună baza, fundația, pentru o învățare care este sistematică pentru ei. Ar avea nevoie de continuitate, ceea ce lipsește din păcate.
Andreea Daraban: Ultimele decizii luate în educație, mai ales cele de anul trecut, această lege 141, prin intermediul căreia s-au comasat școli, a crescut numărul de elevi la clasă, au fost mărite normele didactice ale profesorilor, din semnalele pe care le aveți dumneavoastră, lucrând în aceste comunități vulnerabile, au existat consecințe?
Gabriela Dima: Cu siguranță. Ar fi fost necesar să ai o evaluare inițială și o evaluare finală a copiilor ca să vezi care a fost impactul măsurilor. Nu avem această evaluare standardizată pentru toate disciplinele la nivel national, pentru ca, în mod real, să spunem care a fost impactul. Ce putem să spunem, însă, uitându-ne la niște date calitative și mergând pe teren și discutând cu directori și discutând cu profesorii noștri care sunt în program și care sunt acolo la catedră, este că nu este rău să se mărească norma didactică. Este un trend care este la nivel internațional, adică este ceva ce regăsim și în alte sisteme de educație, deci problema nu este în numărul de ore pe care îl au. Ce apare însă ca un efect? Comunitățile rurale suferă de o depopulare masivă, migrație foarte mare, dinspre rural, înspre urban, dar și din România spre alte țări. Și atunci îți scade foarte mult populația școlară și asta înseamnă că ai cel mult o clasă pe nivel, dacă nu ai clase simultane, iar pentru un cadru didactic, ca să facă o normă de 20 de ore, asta va însemna că trebuie să predea în 5-6 școli pe disciplinele care au o oră-două pe săptămână, ceea ce este foarte greu. Ce se întâmplă în realitate și ce s-a întâmplat în realitate este că, așa cum prevedea legea, prima obligație era să asiguri norma didactică pentru cadrele didactice titulare, care erau la nivel de școală și au mai fost sacrificate niște discipline. Pentru că s-au dat în completare de normă ore, dar nu pe specialitate. Și dacă, în mod tradițional, aveam sacrificate discipline ca educație tehnologică, desen, muzică, discipline care sunt foarte importante în dezvoltarea, complexă, holistică a copilului. Pentru că nu putem funcționa doar în cap ți să ne mirăm de ce nu există compasiune, de ce nu există empatie, de ce nu există bun simt și bun gust, atât timp cât eu nu cultiv artele care îmi dezvoltă personalitatea într-o anumită direcție, care îmi cultivă frumosul. Dacă eu nu ofer atenție acestor discipline, să nu mă mir că oamenii mei îmi par un pic abrutizați ca adulți și insensibili. Deci, pe lângă aceste discipline, au început să fie sacrificate și altele, orele de fizică, orele de chimie, orele de biologie, care încep și ele să fie sacrificate. Adică ceea ce vedem în momentul ăsta, s-ar putea să vedem că se adâncește în timp, fiindcă ăsta a fost, din păcate, un efect extrem, extrem de nefast pentru ceea ce vizează calitatea educației. Să sacrifici discipline, ducând persoane care nu sunt de specialitate. O astfel de măsură trebuie pregătită cu mult timp înainte și înseamnă să ai mastere didactice care au dublă specializare, astfel încât persoanele care ajung la catedră să poată să-și facă norma, predând și biologie, și fizică, și chimie. Și atunci tu nu mai trebuie să mai sacrifice, pentru că omul ăla o să-și facă norma didactică din două, trei școli.
Andreea Daraban: Spuneați, la un moment dat, că un profesor bun poate schimba radical traiectoria unui copil. Ce înseamnă concret un profesor bun într-o comunitate vulnerabilă?
Gabriela Dima: Aș spune că un profesor bun este un profesor căruia îi pasă, în primul rând. Un profesor care înțelege și care nu rămâne indiferent la această inechitate profundă care există. Al doilea lucru extrem de important este să-și dea voie să chestioneze staus quo-ul. Pentru că dacă se duce în comunitate cu mentalitate că nu se poate și că părinții nu sunt interesați de educație, fără să-și dorească să înțeleagă care sunt cauzele profunde pentru care au ajuns să nu mai creadă în educație, în realitate nu poate să schimbe nimic, fiindcă după câțiva ani o să fie absorbit de cultura locală care spune că nu se poate. Și atunci tu ai nevoie să ai această disponibilitate și această curiozitate și această dorință de a regândi și de a-ți chestiona permanent credințele și de a chestiona permanent ceea ce pare a fi realitate și să vezi ce este dincolo de acea realitate. Orice copil își dorește să fie văzut, își dorește să primească apreciere, recunoaștere, să contribuie, să fie pus într-un context în care să contribuie și să-i fie recunoscută contribuția. Și dacă tu, în calitatea de cadru didactic, reușești să construiești chestia asta, o să-l ai pe copil în clasă și va avea și progres. Întâi în zona socio-emoțională și apoi se va vedea și în zona academică.
Andreea Daraban: Cât de pregătiți sunt profesorii din sistemul public pentru educația incluzivă și pentru lucrul cu elevii aflați în risc social?
Gabriela Dima: Sunt două momente de pregătire a lor. Atunci când se întâmplă pregătirea academică efectivă și aici din păcate, în continuare, este mult prea puțin semnificativă și consistentă partea de pregătire practică, practică în medii diverse, adică să predea și în mediul rural, să predea și la simultan, să predea și copiilor cu cerințe educaționale speciale. Asta lipsește. Nu contează doar teoria, trebuie să aibă mai multe contexte de practică pedagogică și este un prim punct în care trebuie intervenit. Al doilea palier ține de pregătirea continuă. Pentru că una este ce mi se întâmplă în facultate sau în timpul liceului pedagogic și alta este ce întâlnesc eu efectiv ca realitate de zi cu zi, fiindcă copiii se vor comporta într-un fel, într-o interacțiune ocazională și cu totul altfel când se familiarizează cu cadrul didactic și atunci este nevoie de această susținere și pregătire permanentă. Din păcate, însă, ce am sesizat și nu aș vrea să generalizez, dar sunt doar câteva observații și este ceva ce eu îmi propun să explorez mai mult. În ce măsură avem o abordare și o strategie în ceea ce privește formarea continuă a cadelor didactice și mentoratul lor, prin intermediul inspectoratelor școloare și a caselor corpului didactic. Prin modul în care ne formăm rețeaua de mentor și de profesori metodici, cum ne alegem curriculum, ne selectăm curriculum de formare pentru cadele didactice din județ, în funcție de nevoia care este acolo. Nu pare, în momentul acesta, că există o strategie sau că există neapărat o coerență și aici este opinia mea personal. Este foarte complicat să aduci o viziune pentru dezvoltarea curriculară și nevoia de formare a cadelor didactice, când tu ai o normă didactică de 14 ore și ești și director de CCD sau ai 10 ore, predai în fiecare zi și ești inspector școlar general. Pot să înțeleg nevoia de contact cu realitatea, dar nu ne putem aștepta să facem și un management bun, să dezvoltăm și curriculum de formare, să capacităm profesorii metodiști și mentorii, să monitorizăm intervenția lor când omul acela predă 14 ore din 20 ore, care înseamnă normă întreagă pentru un cadru didactic. Și mai este ceva, în momentul în care eu sunt inspector școlar sau profesor în CCD angajat și mă duc la clasă și nu mă prezint cum trebuie, e firesc ca ziua următoare să vuiască toată presa că eu m-am dus nepregătit. Ce o să prioritizez? Personal, ca om, ca manager, ca director regional care are în echipă șase oameni, nu îmi dau seama cum reușesc oamenii ăștia să gândească și strategic și să monitorizeze un plan de dezvoltare pentru cadrele didactice dintr-un județ când au o normă didactică de 14 ore. Și vorbim de toți inspectorii și directorii de CCD. Da, cred că lipsește această viziune și această înțelegere profundă a ce presupune în mod real o pregătire inițială și continuă de calitate și un sprijin constant pentru cadrele didactice după ce ajung la catedră.
Andreea Daraban: Teach for Romania lucrează în școli vulnerabile. Cum reușesc profesorii asociației să recupereze decalaje mari de învățare într-un timp relativ scurt? Cum îi pregătiți?
Gabriela Dima: Teach for Romania este un program de leadership. Noi căutăm acei oameni care vor să contribuie pe termen lung în sistemul de educație și care înțeleg că acești doi ani de program, cât ei sunt alături de noi, sunt doar prima etapă, pentru ca după aceea, din rol de alumni, să poată să continue mai departe. Pe parcursul acestor doi ani, fără să vreau să sperii pe nimeni, vorbim, în primul rând, de un proces de selecție foarte riguros. Suntem acum în acest proces de selecție. Cei care vor dori să fie parte din comunitatea noastră, încă pot să o mai facă până pe 18 martie. Va urma procesul de selecție și apoi, pe perioada verii, în primul an când începe programul, avem un bootcamp de formare, o academie de leadership și formare în educație de cinci săptămâni. Sunt cinci săptămâni intensive, două săptămâni online, trei săptămâni fizic, cu două săptămâni de practică efectiv, mers în fiecare zi la clasă și după aceea, pe parcursul celor doi ani, vorbim în fiecare an de peste 100 de ore de formare și mentorat pe direcții critice, de impact la elevi, literație, numerație, dezvoltare socio-emoțională a copiilor. Ne uităm la cum anume putem dezvolta leadership-ul la copii, aducând inițiative, proiecte în comunitate pe care să le facem împreună cu elevi și să fie implementate de către elevi. Avem mentorat aplicat, fiecare profesor lucrează cu un tutore, are un tutore care merge de câteva ori pe an în vizită la clasă, cu care are check-in-uri periodice. Face parte dintr-o comunitate care se întrunește iarăși periodic cu un grup de profesori cu care lucrează în mod periodic, de la zona de proiectare didactică până la, nu știu, poate provocări pe care le are în zona de relație cu părinții, gestionarea comportamentelor provocatoare sau, nu știu, decalajele în învățare. Rezultatele ne spun că evaluăm la începutul anului școlar pe literație, pe numerație, pe dezvoltare socio-emoțională și există progres semnificativ la finalul anului școlar, pentru fiecare dintre aceste direcții. Însă, se face valuare inițială, se face un plan de intervenție remedială, profesorii lucrează cu un mentor pe literație, pe numerație, pe socio-emoțional și gândesc o strategie pe care o implementează, ceva ce poate fi dus la nivelul întregii clase, dar lucrează și cu grupe mici de copii. Și educație remedială nu înseamnă că lucrez cu toată clasa. Și aș mai îndrăzni să spun, educație remedială nu înseamnă educație pentru performanță. Înseamnă să lucrezi cu grupe de 4-5 copii și urmezi o anumită metodică, un anume mod de lucru cu ei, astfel încât să pot să-i ajut să recupereze decalajele.
Andreea Daraban: În câte școli din Moldova acționează Teach for Romania?
Gabriela Dima: Peste 60. Pentru că anul acesta susținem 64 de profesori și în același timp avem intervenție la nivel de școală, lucrând cu o masă mai mare de profesori în 3 școli.
Andreea Daraban: Un model care e aplicabil, îl face un grup restrâns de oameni, spuneați că cel puțin pe Moldova sunt șase oameni în subordinea dumneavoastră care lucrează pentru a implementa astfel de programe. De ce nu facem și la nivel național astfel de activități, astfel de intervenții?
Gabriela Dima: Am povestit mai devreme despre fluctuația de personal ca fiind una dintre cauzele decalajelor care există și a faptului că e foarte greu să menții interesul pentru educație din partea copiilor. De aceeași fluctuație vorbim la cel mai înalt nivel în Ministerul Educației, fiind ministerul în care durata unui mandat este cea mai scăzută, comparativ cu toate celelalte ministere. Din păcate, nu pare că educația este o prioritate și în actualul context geopolitic nici nu cred că va fi o prioritate pentru noi ca societate, deși vedem consecințele, refuzăm însă să privim în oglindă și să înțelegem că, cu fiecare an care trece, mai omorâm niște vieți. Efectiv, suntem responsabili pentru omorârea destinului unor copii.
Andreea Daraban: Prin lipsă de acțiune, prin lipsă de predictibilitate.
Gabriela Dima: Exact, da. Și lipsă de asumare, până la urmă. Toate marile reforme ale sistemelor de educație s-au întâmplat prin acordul tuturor partidelor politice. În momentul în care, real, educația va fi o prioritate și o să înțelegem asta și această inechitate profundă o să ne doară, o să putem să ne așezăm la masă, să trecem dincolo de orgolii. Pentru că dacă se va schimba politica la fiecare mandat și la fiecare ministru, nu o să avem o viziune și o strategie pentru sistemul de educație. Și oamenii s-au străduit. Avem un profil al absolventului foarte fain, avem un profil al profesorului foarte fain. Ai nevoie însă de o arhitectura a sistemului care să-ți poată susțină implementarea lor. Sigur, ele sunt foarte frumoase, dar sunt pe hârtie. E nevoie să se așeze la masă toate partidele politice și să fie de acord și să urmeze acel plan, indiferent ce altă schimbare politică apare. Din păcate, acum, cu contextul geopolitic, nu știu ce va fi. Dacă până acum n-am reușit să prioritizăm, cum am putea fix acum, în acești ani, să facem din educație o prioritate. Nu sunt foarte optimistă.
Varianta audio a interviului:
