#StareaEducației (INTERVIU) Campania #StaiSigurPeNet -”Provocările virale, de la glumă la tragedie.” Cristian Grigore, psiholog clinician: Copiii nu caută riscul, ci nevoia de a fi văzuți și validați.

Publicat de andreeadaraban, 27 martie 2026, 10:47

Mediul digital oferă oportunități importante atât pentru adulți cât și pentru copii și adolescenți, însă poate deveni în același timp un spațiu în care pericolele sunt la tot pasul, în funcție de modul în care este utilizat. De cele mai multe ori, copiii descoperă singuri internetul, fără să fie pe deplin conștienți de riscurile la care se expun. Datele unui studiu realizat în 2025 de Poliția Română arată că 93% dintre elevii cu vârste cuprinse între 10 și 18 ani folosesc zilnic internetul, iar rețelele sociale domină preferințele acestora.

În același timp, peste jumătate dintre copii învață singuri să navigheze online, iar aproape jumătate au folosit deja aplicații de inteligență artificială, fără o ghidare adecvată.

Specialiștii avertizează că lipsa supravegherii și a educației digitale poate expune minorii unor riscuri majore, de la furt de identitate și dependențe, până la agresiuni sau provocări periculoase. De altfel, provocările virale din mediul online au devenit un fenomen tot mai îngrijorător în rândul copiilor și  adolescenților.

De aceea, tema din această săptămână a campaniei #StaiSigurPeNet, derulată de Radio România, este tocmai aceasta: ”Provocările virale, de la glumă la tragedie.” Am discutat despre acest subiect  cudr. Cătălina Ionescu, director medical la Spitalul de Copii ”Sfânta Maria” din Iași și cu Cristian Grigore, psiholog clinician la Institutul de Psihiatrie Socola din Iași.

Andreea Daraban: De-a lungul timpului ați avut de a face cu foarte mulți copii care au ajuns la Urgențe în urma acestui trend, de a răspunde unor provocări de pe rețelele sociale sau din cadrul unor jocuri video online. Ne puteți da exemple de astfel de cazuri?

Cătălina Ionescu: În Unitatea Primiri Urgențe, în decursul anilor, am întâlnit cazuistică determinată de expunerea copiilor în spațiul virtual,  de la ”Balena albastră”, ”Spiderman”, ingestia diverselor produse, cel mai recent ingestie de lalele. A fost o perioadă, să zicem, între ”Balena albastră” și următoarea provocare, ”Spiderman”, de pauză. În 2024, am avut 24 de pacienți care s-au prezentat în unitatea primirilor urgențe cu fracturi, entorse, traumatisme toracice, abdominale,  în urma acestei provocări de pe social media, ”Superman Challenge”. De multe ori, însă, acești copii nu spuneau adevărul, pentru că le era rușine, le era frică să nu fie certați, însă, în unele situații, chiar dacă inițial nu au spus, ulterior au recunoscut, mai ales când, de exemplu, aveau o fractură care necesita intervenție chirurgicală și atunci acest lucru îi speria. În 2025 am avut 12 cazuri care au determinat fracturi, entorse și contuzii.

Andreea Daraban: Dar ce făceau mai exact acești copii?

Cătălina Ionescu: Acești copii săreau de la înălțime, erau jocuri în care se țineau unul pe celălalt și se aruncau în aer, de exemplu,  și se filmau.Urcau pe diverse clădiri înalte. Au fost care au urcat pe tren și de acolo săreau. Imaginația copiilor este foarte mare și pentru că întrucât se filmau, să pară și mai interesantă povestea, mergeau până la lucruri extreme. Am avut două cazuri anul trecut de ingestie de lalele, care au venit cu simptomatologie digestivă. Nu au pus probleme deosebite, dar nu cred că neapărat situația medicală extremă este importantă, adică are importanța ei, dar mai ales ce i-au determinat să facă acest lucru. Pentru că, din păcate, generația tânără nu reușește să realizeze că spațiul virtual nu este realitate. De fapt, acest spațiu ridică un mare semn de întrebare și afectează, pe de-o parte, siguranța lor fizică și, nu în ultimul rând, partea cognitivă a pacienților. De fapt și de drept, acești copii regăsesc în spațiul virtual o zonă în care să se manifeste, să se exprime. Dar se exprimă parțial, pentru că ei acolo sunt tot anonimi. Nu reușesc să colaboreze, să comunice între ei. Eu mă uit la spital. De exemplu, vin copiii în vârstă de 1, 2, 3 ani. Este șocant să vezi că părintele îi dă telefonul și copilul acela are o dexteritate fantastică, pe care eu, ca adult, nu o am de a umbla pe acel telefon. Deci, e clar că acel copil este obișnuit să facă asta. Și e foarte ușor, cu cât crește în vârstă, să îl pierzi în această zonă virtuală.

Andreea Daraban: Ce spun părinții care vin cu astfel de copii care fac tot felul de provocări virale de pe internet?

Cătălina Ionescu: De obicei, neagă. ”S-a întâmplat”, este expresia cel mai des folosită sau ”A vrut să vadă și el cum este. N-a mai făcut niciodată așa ceva.” E greu pentru un părinte să accepte. Exact cum se întâmplă atunci când un copil consumă alcool. A fost o experiență. Numai că, din păcate, lucrurile deviază ulterior, pentru că începe astăzi cu o provocare, peste două, trei zile, o lună, cinci, e o altă provocare și apoi ajung la vârsta de 16-17 ani când părintele nu se mai înțelege deloc cu adolescentul.

Andreea Daraban:  Cam ce vârste au avut copiii care au venit cu astfel de probleme, urmând aceste provocări online?

Cătălina Ionescu: Între 12 și 17 ani. Cei mai mulți sub 15 ani, când nu au încă un control a ceea ce înseamnă realitatea, a ceea ce înseamnă consecința acestor provocări.

Andreea Daraban: Care sunt mecanismele psihologice care îi fac pe tineri să se implice în astfel de provocări, chiar dacă riscurile sunt evidente, domnule Cristian Grigore?

Cristian Grigore: În primul rând aș dori să subliniez faptul că aceste comportamente nu apar deodată, spontan. Într-adevăr, cum spunea și doamna doctor, unii părinți nu conștientizează unele schimbări care sunt subtile și negative în interiorul copilului lor. Ce am observat: ei nu caută neapărat să provoace sau să se ducă către aceste riscuri, ci mai degrabă sunt un set de nevoi de bază, care caută să le fie satisfăcute. În perioada aceasta a preadolescenței și adolescenței, copiii au nevoie de apartenență, să aparțină unui anumit grup, au nevoie de a fi apreciați, validați, recunoscuți, au nevoie de putere și unii dintre ei au nevoie și de faimă. Încât, în situația în care nu găsesc aceste nevoi să fie satisfăcute în alte medii, caută să recurgă la aceste comportamente atât de nocive, dezinteresați de consecințele lor. Nu-i ajută nici biologia în această direcție, căci în adolescență este o zona creierului care este responsabilă de emoții și de plăcerea ei imediată, de recompensa imediată, care este foarte dezvoltată, în contrast cu o altă zona creierului care apreciază consecințele propriilor acțiuni, mult subdezvoltată. Desigur că nu putem să spunem de acum că biologia este factorul care împinge către aceste comportamente, ci mai degrabă nuanțele din mediu. Discutând cu acești adolescenți, am observat că sunt unele nevoi nesatisfăcute în mediul familial. Spre exemplu, copii care nu primesc afecțiune, atenție, iubire, validare de la părinți și în acest registru caută să le ia, cumva, dintr-o altă direcție, sau care au părinți foarte critici, foarte duri și autoritari și nu scot în evidență și calitățile acelor copilași, încât ei caută să se ducă către această zonă, ca un mecanism de supracompensare. De asemenea,  într-un anumit procent contribuie și bullyingul. Copiii care sunt agresați în mediul școlar, verbal sau fizic, caută cumva să-și creeze o nouă mască, o nouă identitate, o nouă imagine în spațiul online. Consideră că acolo pot să arate că sunt curajoși, încrezători, siguri pe ei înșiși și pot cumva să iasă în evidență prin aceste comportamente. Și ar mai fi totodată și anturajul.  Observ că, mai ales la această vârstă, copiii modelează ceea ce văd la ceilalți, sunt mult mai puțini deschiși la ceea ce le spunem noi, în calitate de părinți, ci mai degrabă imit ceea ce văd la ceilalți. Dacă ajunge copilul, cu cele mai bune intenții, într-un mediu ceva mai toxic, crește mult probabilitatea să se ducă către aceste comportamente, căci puterea grupului face cumva ca acele persoane să se degreveze de responsabilitatea personală. În acest sens, cred că este enorm de important, în calitate de părinți, să comunicăm cu ai noștrii copii, nu să ne ducem sub o formă de reproș sau agresivitate. ”Uite că am văzut că spunea doamna doctor la radio că au mâncat lalele. Ce e asta? Cum? Tu ai face vreodată așa ceva? Sper că nu faci.” Tot ceea ce  ei percep ca fiind reproș nu funcționează, astfel încât să genereze schimbări emoționale, ci mai degrabă să ne oferim un timp de calitate cu ei și să tatonăm terenul. ”Uite, am auzit o discuție interesantă. Ce crezi că l-a făcut pe acel copil să recurgă la acest gest? Oare cum se simțea el în acele momente? Oare a făcut-o că a vrut el sau să-i impresioneze pe ceilalți? Oare acum regretă sau nu actul făcut? Tu cum ai face sau cum ai gestiona astfel de situații?” Și atunci este o învățare mult mai blândă și indirectă și crește probabilitatea ca al nostru copil să-l transferăm în acel cadru și sunt șanse mult mai mari să nu recurgă la aceste acțiuni.

Andreea Daraban: Ați consiliat mulți copii, victime ale acestor provocări?

Cristian Grigore: Da, în ultimii ani tot mai multe persoane vin cu dependență de tehnologie, supuși factorilor de bullying, agresivității, adresabilitatea în ultima perioadă a crescut foarte mult. Acum vă mărturisesc că nu îmi dau seama dacă a crescut neapărat numărul lor sau pur și simplu adresabilitatea la specialiști este una mai mare.

Andreea Daraban:  Ce vârste au copiii pe care i-ați consiliat și care utilizează foarte mult, excesiv, tehnologia?

Cristian Grigore: De la 7-8 ani putem să vorbim de un impact al tehnologiei. Spre exemplu, mi-aduc aminte de câteva fetițe cu care am lucrat, aveau cam  8-9 ani  și care au venit cu niște stări de anxietate uriaș de intense și atacuri de panică vizavi de conținutul accesat pe tehnologie. Acești copii nu diferențiază foarte clar între real și imaginar. Uneori, dacă un copil își imaginează foarte intens ceea ce vede pe tehnologie, pe ecrane, se poate transpune și fuziona cu acele imagini ca și cum ei trăiesc în realitate. Și atunci au fost niște imagini groaznice pe care le-au văzut, încât spre exemplu, în cabinet una dintre fetițe evita să se uite într-o oglindă, apăreau tulburări de percepție, și avea impresia că vede fantome și diferite imagini îngrozitoare. Nu mai dormea cu lumina închisă, că iarăși această lume invizibilă simțea că o copleșește cu totul. Deci, de la o vârstă foarte incipientă apar deja aceste provocări  ale tehnologiei.

Andreea Daraban: Care sunt cele mai frecvente probleme cu care se confruntă acești copii care petrec foarte multe ore pe ecrane?

Cristian Grigore: Consecințele sunt foarte multe.  Spre exemplu, chiar și structura creierului se modifică la persoanele care petrec mult timp pe tehnologie. Acum, acest termen ”mult timp” este o nuanță. În general, ce arată cercetările, cam până la 2-3 ani, copilul nu are voie copilul să petreacă timp pe telefon. Apoi, până la vârsta de 7-8 ani, maximum o oră, dar ne referim nu numai la un timp recreativ ci și la unul în  care copilul să-și dezvolte anumite abilități. Vrei să înveți câteva cuvinte dintr-o limbă străină sau dacă vrei un desene animat educativ în această direcție. Iar de la 8 până la 14-15 ani maximum două ore pe zi. Dar iarăși nuanțez, căci în cabinet, unii copii când auzeau,  de față cu părintele,  că pot sta  două ore pe zi pe ecrane, se bucurau. Dar nu vorbim de două ore pe zi numai pentru plăcere, ci vorbim și de educație folosindu-ne de ecrane. Deci, creierul se modifică foarte mult. Este acest concept de gratificare imediată, în care copilul nu mai are răbdare să depună efort în diferite registre ale vieții, ci pur și simplu caută plăcere imediată și devine foarte agitat. Dacă cerem unui copil să citească 3-4-5 pagini, pare enorm de mult,  împovărător, căci mintea nu mai poate să-și păstreze concentrarea atenției decât un timp foarte, foarte redus. Din păcate, cred că tehnologia are o anumită contribuție, nu singură, dar are o contribuție și vizavi de nivelul de inteligență.  Potrivit cercetărilor, de când s-a studiat inteligența, copiii aveau un coeficient mai mare decât al părinților. Din păcate, este prima dată când traversăm o perioadă  în care copilul începe să aibă un coeficient de inteligență mai scăzut decât al părintelui. Asta este o îngrijorare și o parte a realității. N-aș vrea acum să avem o atitudine foarte critică față de tehnologie. Este posibil cumva ca și formele de inteligență să se schimbe și atunci, în următoarele decenii să se pună accent pe o inteligență digitală sau pe o inteligență vizuală în contrast cu inteligența ca și gândire mai de profunzime, cum am fost noi obișnuiți.

Andreea Daraban: Doamna doctor, cum afectează ecranele sănătatea fizică a copiilor pe lângă cea mintală? Ce probleme pot apărea?

Cătălina Ionescu: În primul rând, după cum zicea și domnul doctor, acești copii sunt foarte anxioși. Foarte greu ajungi să comunici cu ei. Dau un exemplu banal: vine un pacient pentru o patologie respiratorie. Copil mare, care în mod normal ar trebui să-l întrebi, să reușești să scoți de la el trei cuvinte  și care să spună ce îl doare. Nu reușește să se exprime. Nu reușește să facă conexiunea între două idei. E dificil să stai de vorbă cu un copil, un adolescent de 16 ani de la care să nu reușești să ai o frază cursivă. Pe lângă tulburările de comunicare, sunt tulburări comportamentale, în sensul că au o agresivitate care o țin așa, să zicem, într-un echilibru instabil și orice apare din exterior și poate să declanșeze reacția lui, apare imediat. Și aici explic tot din ceea ce se întâmplă în camera de gardă. Vine un pacient, îl întreb ce s-a întâmplat și vin niște întrebări. Dar de ce? Reacția  în loc să fie un răspuns normal și firesc este extrem de agresiv. Este șocant ca un pacient de 8-9 ani să reacționeze agresiv la o întrebare banală, simplă. Lucru pe care l-am văzut și în comportamentul copiilor față de părinți. Pe lângă partea aceasta, să zicem, psihologică, comportamentală, sunt foarte mulți copii care au tulburări de vedere și poartă ochelari. În camera de gardă vin de multe ori pacienți cu cefalee cronică. Și părintele se duce deja cu ideea, că trebuie făcut computer tomograf,  trebuie să vedem ce e… De fapt, problema este banală, pentru că e o tulburare de vedere  și asta pentru că stau foarte mult în fața telefonului, uneori până la șapte-opt ore. De multe ori copiii aceștia stau pe telefon cât stăm noi la serviciu. După aceea, sunt foarte mulți care își petrec seara pe telefon. Părinții se duc la culcare, el rămâne pe telefon și adoarme la două, la trei noaptea. Și ajunge la spital, că are tulburări de somn, că a scăzut în greutate, că nu mai are poftă de mâncare și începi să te gândești la tot felul de afecțiuni hormonale, tiroidiene. Și, de fapt și de drept, cauza este una banală, să zicem așa, statul noaptea pe telefon. Exact ce zicea domnul doctor, părintele trebuie să descifreze și să discute cu copilul, să nu pună problema brutal, să-i descopere valorile copilului.

Andreea Daraban: Mulți părinți spun ”copilul meu stă în casă, deci este în siguranță”.

Cătălina Ionescu: Știți, ca să am eu ca părinte cinci minute libere și nu vreau să fiu înțeleasă greșit și judecată, dau copilului telefonul și alea cinci minute ale mele libere, de care mă bucur, se transformă în 10, în 15, în jumătate de oră și copilul acela stă pe telefon. Părintele nu știe cât a stat, pe ce a stat, ce a vizionat pe telefon. Copilul are dexteritatea de a prinde și se uită clar la ceea ce-i place. Mâine când va intra pe telefon, nu va căuta în general. Se va duce țintit pe acel lucru și de acolo tot așa mai departe.

Andreea Daraban: Controlul parental ar fi o soluție, în opinia dumneavoastră?

Cătălina Ionescu: E o soluție controlul parental, dar depinde și acest control parental cum se face. Adică nu numai că îl lași o oră și i-ai impus o oră, ci trebuie să și urmărești la ce se uită, să vizionezi tu ca părinte și să-l controlezi pe ce se uită pe telefon.

Cristian Grigore: Da, poate să fie o soluție, mai ales în primii ani în care el nu are încă puterea să pună stop tehnologiei. Întâlnesc atâtea cazuri în care copiii spun încă un pic, încă un pic, încă un pic. Acolo deja sunt primii pași care sugerează că pot să pășească către o dependență de tehnologie. Este important ca părinte să-i spunem și să fim transparenti cu ei când le punem acest control parental. Să nu o asocieze ca fiind o pedeapsă, ci mai degrabă împachetat în felul următor: ”uite, creierul tău nu poate acum să pună frână în unele situații. Algoritmul rețelelor e făcut astfel încât să-ți dea tot mai mult, tot mai mult, să te țină în priză și să-ți ofere emoție. Eu, în calitate de părinte, sunt responsabil pentru tine și atunci sunt aici ca să te ajut, astfel încât în momentul în care nu poți tu, să intervin eu, căci acesta este rolul meu de părinte.” Dacă reușim să facem  asta din primii ani de viață și să acceptăm că sunt unele reguli de aur care nu se negociază vizavi de tehnologie, avem o probabilitate mai mare că atunci când se duc către preadolescență, adolescență, să nu recurgă la aceste comportamente.

Andreea Daraban: Revenind la rețelele sociale și la jocurile video, online, ce vă spun copiii, domnule Grigore, cu ce situații periculoase s-au confruntat cel mai adesea pe internet?

Cristian Grigore: Este această formă de cyberbullying care le poate afecta foarte mult încrederea în ei înșiși și o încredere afectată poate să ducă la foarte multe suferințe, la foarte multe tulburări, vorbind de depresie, vorbind de anxietate, persoane care de la aceste agresivități se refugiază în tehnologie. Pe lângă asta, scade foarte mult performanța școlară și alunecă în tulburări de depresie, până la idei sau tentative suicidare, ceea ce este tragic,  și mai ales că unii dintre ei nici nu aleg să comunice cu părinții sau cu celelalte persoane, le țin mocnite o perioadă mare în interior, astfel încât când se adresează specialistului deja este într-o suferință destul de intensă. Deci forma de cyberbullying pe de-o parte, pe de altă parte sunt și foarte mari pericolele ca în spatele ecranului să fie un pseudonim al unui copil, care să creeze o anumită alianță și în numele jocului să se cunoască mai bine, dar de fapt să fie acei așa numiți ”prădători sexuali”.  Și într-adevăr,  am întâlnit, cred că acum vreun an am lucrat cu o persoană,  în clasa a IX-a o fată care a cunoscut o astfel de persoană în spațiul online. Au discutat o perioadă de timp, au avut o primă întâlnire, el era mult mai mare, avea vreo 28 de ani și ce a fost șocant pentru ea, chiar traumatizant, e că la următoarea întâlnire a venit poliția, i-a pus cătușele bărbatului respectiv, el făcând parte dintr-un soi de sistem de racolare a fetelor, pe care se le ducă înspre niște zone groaznice, teribile. Desigur că fata s-a speriat, părinții au venit și ei imediat. Ce e paradoxal uneori din acest punct de vedere e că unele adolescente, chiar dacă își dau seama apoi, cu mintea rațională că ”doamne, bine că am scăpat de o astfel de persoană”, emoțional o parte din ele încă mai rămâne atașate de acea persoană. E un paradox tare dificil de gestionat, fiindcă, la un moment dat, am căutat să am o relație terapeutică bună cu ea și am întrebat-o: ”dacă el ți-ar mai propune să vă vedeți, tu ce ai face?” Cu onestitate a spus că probabil că s-ar vedea, fiindcă este această iluzie că ea se simte cumva specială și că nu ar intra în acel complot al lui. Aceasta este marea provocare, un decalaj între emoții și raționalitate. Psihologic este și explicat în felul următor: sunt multe persoane în spațiul online care sunt extrem de periculoase și părinții au rolul să-i avertizeze cumva pe copii. Jocul de rol, spre exemplu, în relația cu copiii este foarte important, astfel încât să știe cam ce să urmărească la persoanelor cu care discută și unde să traseze niște granițe sănătoase. Copilul trebuie să știe: nu dai date despre tine, nu dai date despre unde locuiești, despre familia ta, iar ei  au nevoie să le fie exersate aceste abilități.

Andreea Daraban: Pe finalul dialogului nostru, ce înseamnă, în esență, a fi în siguranță pe internet?

Cătălina Ionescu:  În siguranță pe internet înseamnă să orientezi copilul, ca părinte vorbesc, să-l orientezi spre ceea ce îl ajută internetul, că e o chestie educațională, că e o chestie de relaxare, dar cunoscând limita. Timpul pe care îl petrece pe internet și modul în care părintele transmite valoarea și importanța acelui spațiu virtual, iar copilul să înțeleagă, de fapt, esența acestui lucru.

Cristian Grigore:  Este enorm de important ca părinții să fie prezenți în viața copilului, să se îngrijească de cantitatea  și de conținutul tehnologiei, astfel încât dacă el crește în spiritul acesta, va avea capacitatea să filtreze și să gestioneze aceste momente și, pe lângă acest aspect, este foarte important ca părinții să fie atenți la posibile schimbări în interiorul copilului. Dacă văd că al lor copil este mai obosit, e deja un semnal de alarmă. Dacă văd că devine mai nervos, mai agresiv, să se întrebe oare ce se întâmplă în interiorul lui, dacă e mai trist, mai abătut. Dacă observăm că renunță la activitățile care îi făceau plăcere cândva și tot mai mulți copii dependenți de tehnologie, vor renunța să mai iasă afară cu ceilalți copii,  tocmai din acest considerent, că e mai ușor să rămână pe tehnologie. Deci au nevoie să-și construiască o listă cu posibile stări emoționale ale copilului, iar când observă deja că acel copil alunecă într-o anumită direcție, să ia măsuri. Asta presupune să fie prezent constant. Înțeleg și partea cu părinții. Am și eu trei copii și știu cât de provocator este, dar avem nevoie să simțim că suntem responsabili pentru ei.

Varianta audio a interviului: