George Calboreanu, timbrul vocal unic

Publicat de Nicolae Tomescu, 2 ianuarie 2022, 19:40

S-a născut pe 3 ianuarie 1896 (Turnișor, Sibiu) şi a plecat în eternitate de pe 12 iulie 1986 (București)…

Cu vocea sa inegalabilă şi de neuitat, în 67 de ani de teatru, George Calboreanu a interpretat o enciclopedie de roluri şi o galerie de personaje. Avea aerul distins unui patriarh, degaja nobleţe; a ştiut să comunice prin imobilitate şi tăcere (aceasta putea fi curmată de o privire care să înlesnească trecerea de la linişte la furtună, apoi vocea îi devenea răcnet zguduitor)[1]; nu avea hazul unui actor de comedie[2]. Privindu-i chipul, fruntea bombată, nasul puternic şi gura tăiată energic ai fi crezut că în fața ta se găsește o persoană severă; dacă ne gândim la drumul parcurs, ni se relevă, mai ales, omul ambiţios…

Drumul spre teatru[3] a început într-o zi, atunci când ajungea în casa profesorului State Dragomir, de la Conservatorul din Iaşi (bolnav fiind, preda cursuri acasă)[4]. Ştefan Braborescu, directorul de scenă al Teatrului ieșean, l-a angajat pentru un turneu prin Bucovina (1919). Un an mai târziu, a plecat într-un alt turneu prin Transilvania[5]. Prin rolurile jucate în spectacolele de pe marile scene ale ţării[6], realizase creaţii memorabile[7]. Actorul pleca spre desăvârșirea studiilor, în Viena. La întoarcere, era angajat al Companiei „Bulandra” (doar pentru două stagiuni)[8]. În perioada interbelică, a dat viaţă numeroaselor personaje din drame pe scenele teatrelor particulare (conduse de Dina Cocea şi Maria Filotti); jumătate de veac avea să joace numai pe scena Teatrului Naţional[9]… La 29 de ani, devine actorul „Naţionalului”; a jucat (până la pensionare) alături de Aura Buzescu, Sonia Cluceru, Ion Finteşteanu, George Vraca, Nicolae Brancomir, Romald Bulfinski, Ion Manu, Aurel Athanasescu; când a fost obligat să se pensioneze[10], unele persoane au împrăştiat zvonul că ar fi bolnav, dar actorul le-a confirmat marea tristeţe care-l rodea prin rostirea obsesivă: „Sunt bolnav, de urât!”; adevărul este că nu viaţa în luminile rampei oboseşte marii actori, ci despărţirea de focul lor, nu freamătul cabinelor şi al culiselor sună semnalul plin de tristețe al anilor care s-au scurs, ci tăcerea camerei…

Ce rămâne?

Printre altele… Personajul (istoric) – aşa cum a fost înţeles el în Apus de soare, domnitorul care se exprimă dincolo de mormânt şi dincolo de istorie, pentru a confirma comuniunea generaţiilor în spiritul „eternului ideal românesc”, imaginea personajului, imprimată conştiinţei publice, datorează unei piese de teatru scrise de Barbu Ștefănescu Delavrancea[11] infinit mai mult decât oricărui document de epocă sau oricărei monografii savante; simţim vibraţia unui sentiment – prin interpretarea lui George Calboreanu:

[1] Alecu Popovici: „Se opreau tramvaiele, încremeneau zarurile pe tablele jucătorilor de table, nu se mai sărutau îndrăgostiţii, pe sub felinarele fără bec, atunci când explodau silabele iar Calboreanu spunea: «Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie!» L-am văzut, copil fiind, în «Hamlet», într-o compoziţie din care mai făceau parte Vraca şi Valentineanu. Dacă Nottara l-a jucat pe prinţul Danemarcei cu barbă, Calboreanu l-a jucat cu burtă. L-am văzut şi în Caragiale şi în Tenesse Williams. Masivitatea i-a fost pavăză şi l-a însoţit în filme. Mi-l închipui urcând pe calul alb al unui răzaş şi strigând: «Haideţi, băieţi!» Şi nenumăraţi boieri, vornici, hatmani ai teatrului nostru, răspunzându-i: «Venim!»” (Teatrul 1984)…

[2] Hazul lui Calboreanu avea ceva mucalit, ponosit, îmbufnat, cârcotaş… Pe lângă rolurile jucate în teatru, se adaugă cele din 11 filme, precum şi sutele de imprimări la radio (au îmbogăţit Fonoteca de Aur, inclusiv secvența cu același nume – difuzată la Radio Iași, în perioada 2010-2012)… Actorul a interpretat roluri în piese de teatru radiofonic şi în filme, dintre care amintim „Bădăranii” (1960, în regia lui Sică Alexandrescu), filmele istorice „Neamul Şoimăreştilor” (1965) şi „Fraţii Jderi” (1973) – ambele adaptări după romanele lui Mihail Sadoveanu (realizate sub direcţia regizorului Mircea Drăgan)…

[3] Până atunci, elev la „Școala de Arte și Meserii” din București, imediat ce a absolvit-o a plecat la Constanța cu gândul ascuns de a se imbarca, pe furiș, pe un vapor (când acesta își va ridica ancora); din păcate sau din fericire, nu a reușit acest lucru, fiind obligat să se întoarcă la București; a intrat în corul unei biserici, reușind să dobândească și curajul necesar de a merge mai departe; s-a prezentat la concurs – Teatrul de Operetă de la Parcul „Oteteleșteanu” (Palatul „Telefoanelor” de astăzi); după concurs, între membrii juriului s-au iscat neînțelegeri la deliberare, un membru al comisiei a susținut că este tenor, altul că este bas, iar al treilea că putem vorbi despre un bariton (ca să nu fie cu supărare, l-au respins)…

[4] Studiase actoria împreună cu Aglae Pruteanu, însă Calboreanu și-a amintit, a recunoscut: „17 februarie 1918 e pentru mine începutul unei vieţi noi. Începutul adevăratei mele vieţi de muncă, de oridine şi disciplină, de control asupra mea (…), eu fiind sculptorul propriului meu lut pe care-l modelam de la zi la zi, dându-i toate formele unei minţi oragnizate… Eu am făcut Conservatorul într-un an şi jumătate. Am intrat în februarie 1918 şi în iunie aceluiaşi an am luat doi ani. În al doilea an, primăvara lui 1919, State Dragomir mi-a dat absolvenţa de patru ani a Conservatorului de Artă Dramatică din Iaşi cu nota 10. I-am avut colegi pe: Costache Antoniu, Ana Sorana Ţopa, Neculai Şubă, Mircea Handoca.” (Teatru, 1986)

Tot în Iaşi a urmat şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, plecând apoi la Viena pentru a-şi definitiva studiile…

[5] La Cluj, Zaharia Bârsan – o cunoştinţă veche, îl invită la un pahar de vorbe şi un pocal de vin, semnează contractul pentru următoarea stagiune. „Gheorghe Dima, compozitor şi directorul Conservatorului, avea un pat în camera în care-şi ţinea cartofii şi ceapa pentru iarnă. Mi l-a pus la dispoziţie”, îşi va aminti, peste ani, George Calboreanu…

[6] Îl găsim angajat și la Teatrul Național din Cluj. S-a remarcat prin două creații care i-au adus simpatia studențimii (a fost ovaționat în „Messalina” și „Butoreștii”; rolul Amos din ultima piesă i-a adus un premiu constând în călătoria de studii la Viena)…

[7] Octavian Goga, ministrul Artelor (de atunci), l-a premiat…

[8] În ziarele bucureștene, au apărut cronici unde se consemna timbrul inedit pe care-l avea actorul…

[9] Pe scena „Naţionalului” bucureştean a debutat în spectacolul „Vlaicu-Vodă” (în anul 1926), fiind invitat să joace aici de însuşi Alexandru Davila, autorul piesei. A jucat pe scena acestui teatru până la moartea sa, devenind societar al instituţiei (în anul 1928). Printre cele mai importante roluri realizate de George Calboreanu au fost Chirică, din spectacolul „Omul cu mârţoaga” (1927) de George Ciprian, Spirache Necşulescu în „Titanic Vals” de Tudor Muşatescu (1932), ambele demonstrându-i versatilitatea în a juca comedie. Memorabile au fost însă şi rolurile din spectacolele „Idolul şi Ion Anapoda” de George Mihail Zamfirescu (1934), „Marele duhovnic şi Glafira” de Victor Eftimiu, „Borgia” de Alexandru Kiriţescu, „Meşterul Manole” de Lucian Blaga, „Maestrul” de Mircea Ştefănescu, „Letopiseţii” de Mihail Sorbul, „Ovidiu” de Nicolae Iorga…

[10] Comuniştii îl obligaseră să ia decizia pensionării, scena fusese viaţa lui…

[11] „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătâneţe… Că Moldova nu a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a voastră, ci a urmaşilor noştri, şi a urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul vecilor” – sunt, de fapt, cuvintele marelui orator Delavrancea, nicidecum ale bătrânului domnitor. Imaginea lui Ştefan cel Mare, imprimată în conştiinţa publică, datorează acestei piese de teatru (chiar interpretării magistrale a lui George Calboreanu) mai mult decât oricărui document de epocă sau monografii savante…