Frank Zappa: „Fără abateri, progresul nu este posibil”

Publicat de Nicolae Tomescu, 20 decembrie 2020, 20:00

Frank Zappa /Frank Vincent Zappa (născut pe 21 decembrie 1940, Baltimore, Maryland, S.U.A. – mort pe 4 decembrie 1993, Los Angeles, California), compozitor, chitarist și „autor satiric” american din anii 1960, ’70, ‘ ’80 ai secolului trecut, nu a fost, în nicio ordine aparentă, „aparatul cultural de prim-rang dedicat perturbării satisfacției suburbane americane și stricării ipocriziei și pretențiilor atât ale instituției politice americane, cât și ale contraculturii care s-au opus acesteia”, ci, mai curând

• un „compozitor orchestral” contemporan înrădăcinat, fără compromisuri, în tradiția avangardistă a secolului al XX-lea;
• un „șef de bandă rock” care a pus, laolaltă, o serie de ansambluri stelare – atât sub egida „Mothers of Invention”, cât și sub propriul său nume;
• un erudit al celor mai ezoterice tradiții ale rock and roll-ului, al rhythm-ului și blues-ului;
• un producător de înregistrări inovatoare, cu utilizarea tehnicilor de editare de mare viteză care au precedat inovațiilor ulterioare ale hip-hop-ului;
• unul dintre cei mai importanți improvizatori de chitară electrică dintr-o generație care i-a inclus pe Jimi Hendrix, Eric Clapton și Jeff Beck;
• unul dintre cei mai talentați titani ai erei rock care, fără îndoială, poseda o gamă mai largă de abilități decât oricare dintre colegii săi;
• un postmodernist instinctiv, a demolat barierele și ierarhiile care separau cultura „înaltă” și „joasă”…

Dacă Zappa și-ar fi scris propriul articol, cu siguranță ne-ar fi avertizat, imediat, cu privire la lipsa totală a potențialului său comercial. Să fi fost doar conștientizarea valorii psihologiei inverse? Unii au părut atât de îngrijorați de succesul unor albume încât nu s-au grăbit să le recomande…Spre exemplu, cel scos în colaborare cu Jean-Luc Ponty, „Music for Electric Violin and Low Budget Orchestra” (un titlu decis, suspectează cineva, după ce Zappa ceruse un ansamblu de 97 de piese), ilustrează măiestria lui Zappa nu numai în compoziție și orchestrație, ci și în tranziție, apare nu ca o serie de idei segmentate, legate arbitrar între ele, ci ca un întreg integrat în siguranță, care se deplasează, cu subtilitate, aproape subliminală, de la un tempo, metru, dispoziție sau idiom la altul și de la citire la suflare; de ​​la figura fagotului (deschidere) la pasajele „demonice” de vioară (la sfârșit) 7/8[1], susține valabilitatea (pe toată durata sa multi-texturată)[2]…

Zappa s-a dovedit un „muncitor prolific” care a lansat peste 60 de albume[3] în cariera sa de 30 de ani…

După ce a retras titulatura „Mothers of Invention” (la sfârșitul anilor 1970), Zappa s-a retras din comentariile politice explicite, lansând, sub propriul său nume, albumul de fuziune jazz-rock, extrem de influent, „Hot Rats” (1969)[4]. Prin anii 1980, Zappa a fost suficient de supărat de politicile președintelui S.U.A. (administrația Ronald Reagan) pentru a redescoperi politica[5]. Continua să înregistreze… A avut un hit, puțin probabil cu „Valley Girl” (1982)[6], și, cu puțin timp înainte de moartea sa[7], în 1993, era recunoscut ca un compozitor de muzică „serioasă”, „suita sa de rechin galben” fiind interpretată și înregistrată de „Ensemble Modern” din Germania. Zappa a fost onorat postum, atunci când câteva piese i-au fost interpretate în cuprinsul festivalului „Proms” de la „Royal Albert Hall”-Londra[8]; în mod similar, un festival anual, care îl sărbătorește pe Zappa, a ajuns să prospere de la începutul secolului al XXI-lea, în Bad Doberan/Germania (fosta R.D.G.)[9]. Zappa a fost introdus în „Rock and and Roll Hall of Fame” în 1995 și a primit, în 1997, premiul „Grammy” pentru realizarea vieții[10].

[1] Lucrarea a fost coordonată de Ian Underwood, fost saxofonist alto și specialist la „Mothers of Invention”, posesor al unei licențe-Yale și al unui master-Berkeley în pian și compoziție; „Don Christlieb este unul dintre cei mai buni fagotiști din jur, în special pentru avangardă”, spunea Zappa; „A cântat la Stockhausen și susține concerte regulate de muzică contemporană.”; el este, de asemenea, tatăl lui Pete Christlieb, protagonistul uneia dintre cele mai strălucitoare muzici de saxofon/tenor de jazz de la Hollywood.. Arthur D. Tripp, III, fost percuționist, a petrecut doi ani cu Cincinnati Symphony. (Zappa: „Intră cu adevărat în acei metri”) Buell Neidlinger, avangardist prematur al jazzului, a cântat cu Cecil Taylor și Gil Evans în anii 1950. „Acum este cu Boston Symphony”, dar a trebuit să-l zbor de acolo – este singurul om la care mă pot gândi care ar putea juca rolul de bas pe piesa lungă”…

[2] Dintre compozițiile de pe prima parte, trebuie spus doar că îl plasează pe Ponty în medii mai apropiate de jazz (dacă acest termen mai este capabil de definire), primele trei fiind compuse de Zappa. Numărul Ponty (compus de Jean-Luc, în patru, aranjat de Zappa) este cea mai ușoară piesă de suflat, o vampiră G7 care oferă o bază pentru unele dintre cele mai inventive și imprevizibile schimbări de fraze, concepte disonant și hard-swinging, post-execuție Stuff Smith  „Cum ți-ai dori să ai un cap așa” constituie cea mai bună lucrare a lui Ponty din album. Pentru Zappa, vârful lui Jean-Luc este atins pe „Idiot Bastard Son”. Pentru amândoi, George Duke este un fenomen pe toate piesele. „Sunt doar surprins”, comenta Frank Zappa, „că nu s-a întâmplat mai devreme”. Cu siguranță s-a întâmplat, cu puțin ajutor de la prietenii Bock și Ponty, la colaborări anterioare, la înregistrări și personalul antrenat. Analizând performanțele generale, s-ar putea evidenția o serie de detalii, cum ar fi ingeniozitatea pulsului încetinit la punctul culminant din „King Kong”, munca în echipă strânsă între Ponty și Ernie Watts la „Cigars”, solo-ul lui Ernie și al lui Zappa afirmații wah-wah asupra „Capului..”. S-ar pierde timpul, deoarece toate sunt înregistrate suficient de clar pentru a fi auzite fără prelegeri sau ilustrații pe tablă. Un cuvânt final trebuie adăugat, totuși, pentru piesa scurtă de închidere de pe partea 2. „America Drinks And Goes Home” are o aromă, o calitate ritmică și melodică, aproapiată de nota lui „Zeitgeist of Cabaret”. Lui John Guerin i s-a permis libertatea totală; George Duke intră în starea piesei, care, după cum afirmase Frank Zappa, „sugerează o grămadă de bețivi rezemându-se de un bar”. Finalul galopant duce lucrarea la un final dezarmant de brusc. La fel ca „Idiot Bastard Son” și „King Kong”, acest lucru a fost înregistrat anterior de  „Mothers… ”. Așa cum reflectă unificarea, tot mai accentuată, a tuturor muzicilor, fuziunea Ponty-Zappa arată că, dacă faci echipă cu un lăutar francez, cu un maestru al bizarului și al chitarei, ceea ce ar putea să pară dublu pericol produce dublu geniu…

[3] Prima sa lansare cu originalul „Mothers of Invention”, dublul album conceptual „Freak Out!” (1966), s-a transformat într-o cheie de influență asupra „Sgt-ului Beatles” „Pepper’s Lonely Hearts Club Band”, lansat anul următor. Ca o recunoaștere ironică, coperta celui de-al treilea album, „We are Only in It for the Money” (1968), a parodiat-o pe cea a  „Sgt. Pepper’s”, la fel cum muzica a provocat viziunile despre dragoste și frumusețe ale Beatles-ului cu „urâtul” deliberat cu care Zappa a atacat ceea ce el a văzut ca fiind filistinismul totalitar al instituției și fatuitatea vacuoasă a multor aspecte ale subculturii hippie. Zappa nu era un hippie, susținea el, ci un „ciudat”. De-a lungul anilor 1970, Zappa a lansat albume instrumentale care conțineau muzică orchestrală, jazz, improvizații proprii la chitară și, mai târziu, sintetizatoare și secvențiale; de asemenea, a lansat albume vocale orientate spre rock, care, la fel ca majoritatea concertelor sale live, s-au specializat în afișări de virtuozitate tehnică și exerciții plăcute mulțimii în grosime misogină/cum ar fi „Titties & Beer” (1978) și „Jewish Princess” ( 1979)/…

[4] Care prezenta o voce memorabilă, vechiul său prieten Don Van Vliet, mai cunoscut sub numele de „Captain Beefheart”…

[5] A înființat cabine de înregistrare a alegătorilor în holurile concertelor sale și „a mărturisit”, memorabil, împotriva cenzurii – la audierile din „Parents ‘Music Resource Center” (1985, Washington, DC). Ca urmare a „Revoluției de Catifea” din Cehoslovacia (1989), Zappa a fost invitat la Praga, unde s-a întâlnit cu noul președinte al țării, Václav Havel; admirator îndelungat al angajamentului lui Zappa față de libertatea individuală, Havel l-a numit „ambasador special în Occident în domeniul comerțului, culturii și turismului”, dar oficialii americani l-au presat pe Havel să-și(să-i) retragă numirea…

[6] Care a prezentat piesa rap a fiicei sale, Moon Unit…

[7] Din cauza cancerului la prostată…

[8] Fusese interzis la „Albert Hall” în 1970, atunci când managerul teatrului s-a opus unor versuri din filmul „Zappa 200 Motels” (1971)…

[9] Cândva, muzica lui Zappa fusese interzisă în R.D.G…

[10] Viața sa (sau ce au înțeles alții din viața sa) a fost relatată în documentarele „Eat That Question: Frank Zappa in His Own Words” (2016) și „Zappa” (2020)…