România și Ucraina (I)… Trebuie să suporţi ceea ce nu poţi vindeca?

Publicat de Nicolae Tomescu, 2 mai 2015, 22:08

Am propus, în numeroase emisiuni radiodifuzate (până în martie 2012), modelul de investigaţie serioasă, extinsă în mai multe direcţii şi planuri. Fără pretenția că paşii dintr-o direcţie vor fi urmaţi de alţii. Mai mult, că odată îndrumaţi corect, aceşti paşi spre înţelegere pot fi hotărâtori. Rămâne doar nevoia de a fi în legătură cu lumea şi cu realităţile? În abordarea unei tematici care abundă în numeroase semne de întrebare, nu avem mai mult confort spiritual decât altădată. Dificultatea de a fi obiectiv este şi ea mai mare, suferinţa a sporit, la rându-i; dacă există mai multă comunicare, s-ar cuveni sa existe mai puţină singurătate. Considerând că nu este îndeajuns să sesizezi cotidianul, pentru a-l cunoaşte (într-adevăr) trebuie să-l transformi, voi trece la studierea chestiunii într-un cadru interdisciplinar, la re-examinarea, mai amănunţită, a controverselor româno-ucrainene…

*

Pot scrie (chiar am obligația să o fac) despre crimele petrecute, în teritoriile controlate astăzi de Ucraina, în cei peste cincizeci de ani de regim comunist, de teroare, despre încălcarea drepturilor omului, respectiv ale rninorităţii româneşti…

Pentru a regăsi viaţa istorică, trebuie să o urmăm pe toate căile şi sub toate formele, în toate elementele. Nu putem restabili mişcarea tuturor forţelor, dar, pentru a înţelege mai bine ce înseamnă respectarea drepturilor ar fi interesant de urmărit evoluţia învăţământului…

După ocuparea Bucovinei de către Austria a început procesul reorganizării învăţământului moldovenesc după sistemul austriac[1]. Ulterior, în 1786, administraţia militară este înlocuită cu una civilă – Bucovina nimerind sub protectoratul Galiţiei[2]. Controlul asupra şcolilor româneşti este preluat de Consistoriul Romano-Catolic din Lvov, care propune catolicizarea intensă a învăţătorilor români (înlocuiți, în caz de nesupunere, cu învăţători poloni). De abia după ce Bucovina a fost declarată ducat autonom (în urma evenimentelor de la 1848), şcoala românească cunoaşte o redresare şi chiar o dezvoltare[3] prin grija Consistoriului Ortodox de la Cernăuţi.

Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov a reprezentat şi conturarea unui complex de condiţii nefavorabile dezvoltării învățământului românesc. Înstrăinarea şcolii s-a produs în patru etape. Prima – în 1941[4]. În zona satelor româneşti (zona Cernăuţilor) s-a creat o zonă ucraineană pentru a nu mai fi pusă, niciodată, chestiunea. A doua etapă priveşte anii ’60 ai secolului trecut: se lichidează un şir de şcoli naționale, se ucrainizează învăţământul în limba română. Al treilea moment priveşte începutul anilor ’70 ai secolului XX, când apare teza contopirii „naţiunilor sovietice”; şcolile sunt rusificate, limba rusă este declarată limba de comunicare între ,,naţiuni”. În al patrulea moment, se creează şcoli mixte ucraino-române sau ruso-române. Drept rezultat, clasele româneşti dispar în câțiva ani. Anii de ocupație sovietică au fost un adevărat calvar pentru românii din nordul Bucovinei… «Într-adevãr, după încorporarea la U.R.S.S. (după 1940) populaţia românească a avut de suportat o cruntă asuprire ca urmare a politicii consecvente de discriminare, de epurare etnică. Mii de gospodari au fost deposedati de pământul lor, de vite şi cai, de unelte agricole. La fel s-a procedat şi cu averile mănăstirilor, societăţilor, fundaţiilor şi asociaţiilor; au fost confiscate păşunile, imaşurile, pădurile comunităţilor româneşti moștenite prin danie domnească. Au fost suprimaţi românii, intelectuali, ţăranii fruntaşi prin întemniţări, deportare în masă şi execuții; unele localităţi româneşti au fost şterse de pe faţa pământului, pur şi simplu depopulate; treptat, în locul miilor de români masacraţi, la Lunca şi la Fântâna Albă, în locul miilor de români deportați, precum şi a celor trimişi la muncã forţată pe la minele din Dombas, la tăierea pădurilor (Onega), mai târziu la desţelenirea pământurilor, a fost adusă populaţia ucraineană sau rusă care, într-un rãstimp scurt, a devenit majoritară…

A nu recunoaşte sau a ignora asemenea fapte înseamnă asumarea responsabilităţii fãrã prescriere, îndepărtarea normalului. Când nu recunoşti dreptul românilor de a avea şi folosi memoria istorică, când vrei să camuflezi adevărul şi trăieşti prin agitație propagandistică în numele războiului declanșat de Rusia împotriva ta, înseamnă că nu eşti pregătit să normalizezi relaţiile. Şi atunci, nu suntem forţaţi să intervenim, cu mijloacele pașnice aflate la dispoziție, pentru respectarea drepturilor românilor din Ucraina? Fără îndoială că mai este nevoie de aşa ceva…

Pentru a întregi tabloul de mai sus, a tot ce a pătimit neamul nostru… În 1944, printr-o decizie a Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene, majoritatea localităţilor româneşti din Nordul Bucovinei a fost rebotezată cu nume ucrainean sau rusesc. Multe şcoli au fost închise. Au fost închise şi foarte multe biserici, parte din ele transformate în depozite (cazul Catedralei Sfânta Paraschiva din Cernăuţi), unele din aşezăminte fiind dărâmate (cele din părţile Herţei). Prostie absurdă, meticuloasă; autoritățile ucrainene au tins să dispreţuiască, să urască ceea ce a fost/este diferit de ele. În 1991, când s-a destrămat Imperiul Sovietic, regiunea Cernăuţi a devenit parte componentă a Ucrainei independente şi suverane. Populaţia autohtonă românească a crezut că i se vor reda libertăţile sau, pentru a nu părea naiv, că i se vor acorda libertăţi recunoscute în toate statele (dându-se, astfel, ocazia românilor să-și manifeste conştiinţa naţională prin cultură, religie, prin învăţământ, obiceiuri şi tradiţii). Cu atât mai mult legea Ucrainei privitoare la minorităţile naţionale (din 25 iunie 1992) crea un cadru juridic relativ satisfăcător pentru menţinerea specificului naţional al minorităţilor, statul garantând dreptul la autonomie naţională, la învăţarea şi folosirea limbii materne, la studierea acesteia în instituţiile de stat, folosirea simbolurilor naţionale şi altele… De fapt, în prima perioadă de după proclamarea independenţei statale a Ucrainei, autorităţile locale din regiunea Cernăuți, spre exemplu, au manifestat o oarecare înţelegere[5] faţă de necesităţile, doleanţele populaţiei româneşti (din punct de vedere numeric, a doua în regiunea Cernăuți şi a treia în Ucraina). Între timp, principalele revendicări înaintate la primul Congres al românilor din 1992, precum şi în scrisoarea adresată conducerii de vârf a Ucrainei, Preşedintelui acesteia, au rămas fără răspuns, cum au rămas neluate în seamă şi propunerile pe care le-a înaintat conducerea Societăților Naţionale româneşti în acţiunea de făurire a proiectului de Constituţie a Ucrainei privind minoritățile. Adevărul este că au fost ignorate manifestările de păstrare a identităţii naţionale românești, au fost chiar obstrucţionate[6] – sub ameninţarea că afectează interesele naţionale ale Ucrainei, îndeosebi integritatea teritorialã.

Desprindem vreo morală? Îndemnul de a nu ne fi amestecat, de a ne supune dispoziţiilor unor organisme europene, de a nu avea altă dorinţă decât intrarea în NATO, cu orice preţ? Posibil ca statul român să fi practicat morala braţelor încrucişate. Atrag atenţia asupra faptului că în Ucraina lipseşte, și acum, mecanismul de aplicare a prevederilor legislative, de protecţie a minorităţilor naţionale. Iată de ce, ar fi fost indicat ca „monitorizarea“ acordurilor bilaterale între România şi Ucraina să se facă numai cu participarea plenipotenţiară a reprezentanţilor comunităţii româneşti din Ucraina şi a reprezentanţilor forurilor europene (inclusiv a OSCE, a Consiliului Europei). În virtutea întregii noastre istorii, a Constituţiei României şi a legilor intemaţionale, puteam cere ca Tratatul încheiat să prevadă cele mai sigure măsuri de protecţie a drepturilor naţionale, de respectare a istoriei României, de apărare a drepturilor (atunci şi în perspectivă) în conformitate cu exigenţele internaţionale.

*

Finalizat după şapte runde de convorbiri, parafat la Kiev (3 mai 1997) de miniştrii de externe, semnat de preşedinţii celor douã ţări (2 iunie 1997), Tratatul române-ucrainean are la bază câteva principii generale: condamnarea exceselor din trecut (regimul antonescian este comparat cu cel sovietic), confirmarea frontierelor actuale, respectarea drepturilor minorităţilor, crearea a două eurozone (o linie imaginară care să despartă doar competențele administrative ale celor două ţări)… Tratatul a fost valabil până în 2007; dupã acea dată, el s-a prelungit automat pe alţi 5 ani. Nu s-a făcut nicio referire (expresă) la Pactul Ribbentrop-Molotov, rămânea în suspensie situaţia juridică a Insulei Şerpilor…

Nicolae Tomescu (Redactor Șef)

-continuare: 4 mai 2015-

*

[1] În 12 ani de administraţie militară austriacă, numărul şcolilor a crescut de la 2 la 32.

[2] Până în 1816, numărul şcolilor scade în Bucovina la cifra 12.

[3] În 1914, numărul şcolilor româneşti era de 179; conform datelor recensământului din 1930, numărul ştiutorilor de carte era de 65,7% față de 38,1% în Basarabia şi 57% în întreaga Românie. La fiecare zece ani, coeficientul de însuşire a cunoştinţelor creşte cu 10,2 %. După numărul ştiutorilor de carte, Bucovina se situa în cuprinsul României pe locul II.

[4] Atunci când dispar 30-40 de şcoli româneşti. În 1941, rămân 114 şcoli. Într-o singură noapte, au dispărut 15 şcoli.

[5] Firavele concesii se exprimau prin retrocedarea unei părţi din parterul fostei Case Naţionale Române, deschiderea unei şcoli din centrul oraşului Cernăuţi, schimbarea denumirii a două străzi..

[6] A fost înscenat un proces de presă unicului periodic independent: revista „Plai Românesc”, învinuit de marea „crirnă“ că atenteaza la integritatea teritorială a statului ucrainean. Se scria despre adevărata istorie pusă mult timp la index. Datorită atitudinii dârze a intelectualității din Cernăuți şi a sprijinului din România (Uniunea Juriştilor, Asociaţia Pro-Basarabia şi Bucovina, Cultura fără Frontiere, Societatea pentru Culturã şi Literatura Românã din Bucovina„ precum şi a sprijinului comunităţilor româneşti din alte ţări) a putut fi evitată aplicarea măsurii de suspendare a ziarului. Apoi, s-a exercitat o presiune şi mai mare asupra mass-media româneşti independente, a ziarelor „Plai Românesc”, „Arcaşul” şi altele care trăiau cu spaima dispariției. Erau numeroase obstacole în calea trimiterii unor studenţi în România; la întoarcerea acasă, ei nu beneficiau de drepturi egale cu colegii lor care au studiat în Ucraina. Bunăoară, s-a tergiversat recunoaşterea reciprocă a diplomelor universitare, acordul privind colaborarea în domeniile ştiinţei, culturii şi învăţământului dintre guvernele Ucrainei şi României (din 3 septembrie l992). În presa ucraineană din regiune, au fost lansate diferite insinuări şi provocări; pasămite, în Romania ar fi pregătiţi terorişti care la întoarcerea acasă nu ar avea alt scop decât răsturnarea regimului constituţional în nordul Bucovinei, în Basarabia, readucerea teritoriilor la sânul patriei mame.

Înţelepciunea românilor nu a găsit un ecou favorabil în Ucraina. La Cernăuţi, în acest vechi oraş românesc, nu s-au găsit, ani buni, nicio bibliotecă naţională, nicio librărie, nicio formaţie naţională profesionistă în cadrul instituţiilor de artă, nicio casă memorială, niciun muzeu al marilor noştri înaintaşi; mai mult, statul ucrainean, prin unele legi, a contribuit la asimilare – se cunosc multe cazuri privind discriminarea ascunsă pe motive de naţionalitate, de la instituţiile de stat au fost demişi funcţionarii din conducere (în contextul schimbărilor, ei erau acuzaţi că nu corespund). În presă, în diferite cărţi care apăreau, istoria era prezentată denaturat, fapt care ultragiază naţiunea română și astăzi. În multe publicaţii, a fost lezată demnitatea naţională, denaturată istoria poporului român, iar unii din domnii noştri desconsideraţi (discreditarea lui Ştefan cel Mare şi a lui Vlad Ţepeş, ultimul fiind redat ca un adevărat vampir – „genele lui Dracula tulbură sângele multor reprezentanţi ai naţiunii române”). Dacă adăugăm ura faţă de folosirea simbolurilor naţionale ale românilor, întârzierea recunoaşterii rezultatelor referendumului privind revenirea la vechile denumiri tradiţionale schimbate în Ţinutul Herţa, faptul că românii sunt împărţiţi ca pe timpul U.R.S.S., în români şi moldoveni, ca naţionalitãţi diferite…