„Dimensiunea Zero”… Eseu: Nicolae Tomescu (III)

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 martie 2015, 08:27

Revenind la modelul codificării şi decodificării (propus de Stuart Hall[1]), trebuie spus faptul că, adeseori, grupuri distincte de oameni (subculturile) aparţin unor medii sociale bine delimitate, percepând lumea şi mesajele într-un mod specific. Semnificaţia, aşa cum este codificată, nu corespunde în mod necesar semnificaţiei decodificate, cu toată medierea operată de genurile consacrate şi de sistemele lingvistice comune. Decodificarea poate urma un traseu diferit faţă de cel avut în vedere de către emiţător; receptorii pot citi printre rânduri, pot modifica sau chiar „submina” direcţia dorită a mesajului[2].

Oricare mi-ar fi intenţiile, ele nu reprezintă simptome ale tuturor teoriilor menţionate? Se poate nega efectul acestora asupra grilei de programe (Mediul Zero nu face excepţie)? Este din nou adevărat că influenţa asupra transmisiilor se menţine în limite precise, fapt pe care îl constatăm cu neplăcere sau uşurare, dar nu îl putem nega? Pe de altă parte, teoriile găseau ascultare benevolă în aşa-numita politică a mijloacelor de comunicare; nu trebuie să surprindă, cunoscând opinia potrivit căreia „în fundul ţării” se află mulţi „proşti” – punct de vedere din arsenalul psihologic al politicianului de profesie. Aceasta explică lupta tenace pentru controlarea diverselor organisme care guvernează şi lumea radioului (nu numai cea a televiziunii), repetatele favoritisme în distribuţia responsabilităţilor, dorinţa arzătoare de a procura („o dată pentru totdeauna”) controlul întregii instituţii.

Un singur factor este total neglijat: programul… De acord, căutarea perfecţiunii devine mai lungă şi mai obositoare din cauza Mediului Zero, a confruntării „filosofiei Nimicului” cu cei hotărâţi să apere moşteniri istorice sau speranţe de viitor de care se simt ataşaţi. Pe de o parte, personajele legate de partide şi funcţionarii mass media sunt convinşi că se pot folosi pentru întărirea poziţiilor de putere; nu lipsesc criticii şi teoreticienii gata să perceapă în media forţe productive pe care este de ajuns să le descătuşezi în vederea pregătirii incredibilelor procese sociale de educaţie.

Şi atunci, nu fac decât să confirm „evoluţia” mass-media, preţuind principiul după care orice nou mijloc trebuie, înainte de orice, să se refere la precedentul, înainte de a descoperi propriile sale posibilităţi şi de a deveni autonom? Ideea fixă că trebuie să transmit, când, de fapt, publicul poate recurge la arma lui secretă, sfârşind prin a da programului propus de mine/sau de oricare altul lovitura de graţie…

[1] „Punctul de plecare l-a constituit unul dintre principiile de bază ale structuralismului şi semioticii, potrivit căruia un «mesaj» cu semnificaţie este construit din semne cu valoare de conotaţie şi denotaţie, pe baza alegerilor operate de un «codificator».

[2] „Săgeata otrăvită” a lui Hans Magnus Enzensberger merge mai departe: „Dimensiunea. Zero este aşadar forţa şi nu slăbiciunea […] în aceasta constând valoarea sa intrinsecă. Se deschide aparatul pentru a evada. În timp ce bietul ministru se iluzionează că influenţează opiniile şi acţiunile spectatorilor, vidul moale al afirmaţiilor sale satisface doar exigenţa publicului de a nu fi deranjat de conceptre profunde. De îndată ce, în cursul emisiunii, se iveşte un veritabil conţinut, un fragment de informaţie autentică sau măcar un argument care aminteşte de lumea exterioară, se verifică un vizibil scurt-circuit. Se tresare din pricina surprizei, se freacă ochii, apare nemulţumirea şi se înşfacă telecomanda. Acest admirat uz […] merită în cele din urmă să fie luat în serios: televiziunea devine mai întâi un mijloc bine definit pentru o plăcută spălare a creierului; serveşte igienei individuale şi autotratamentului. Mediul Zero este unica formă universală şi robustă de psihoterapie. Deci, ar fi absurd să existe dubii legate de necesitatea lui socială absolută. Cine vrea să se lipsească de acesta trebuie să examineze alternativele disponibile”. Cu totul altfel gândise Fiske atunci când a introdus conceptul de discurs – o limbă sau un sistem de reprezentare care a luat naştere şi s-a dezvoltat într-un cadru social, pentru a produce şi a pune în circulaţie un set coerent de semnificaţii cu privire la o arie problematică de interes. Semnificaţia unui text se găseşte la intersecţia dintre lumea discursivă a audienţei şi discursul gravat în textul propriu-zis; la stabilirea semnificaţiei contribuie experienţele şi sistemele de orientare ale „cititorului”. În privinţa discursului programului media, o variabilă importantă o reprezintă cumulul realismului şi polisemiei – cu cât programul este mai realist, cu atât este mai limitată gama de semnificaţii care pot fi stabilite sau împărtăşite de cititor/ascultător; cu atât conţinutul este mai puţin standardizat, cu atât sunt mai rare lecturile „orientate”, iar libertatea de a produce texte variate sporeşte, corespunzător cu posibilitatea de a atribui sensuri numeroase aceluiaşi mesaj (Fiske, J., Television Culture, London: Routledge, 1987, pp. 56-71).