Cum să vorbești „măiastru” despre ce îți este indiferent… Cazul Brâncuși

Publicat de Nicolae Tomescu, 19 februarie 2017, 11:47 / actualizat: 19 februarie 2017, 17:39

În 1951, comuniștii de esență bolșevică şi-au propus să-i dărâme „Coloana” de la Târgu Jiu. După ce au celebrat ura împotriva operei eterne, încercând să o transforme în fier vechi, autorităţile refuzau, cu mânie proletară, să accepte moştenirea[1] pe care sculptorul intenționa să o transfere statului român…

După 1990, aceeaşi „Coloană” a fost supusă unui controversat proces de restaurare, ale cărui efecte asupra lucrării (de la structura de rezistenţă la finisare) nu au fost evaluate de o manieră obiectivă…

Statul român a încercat să înscrie Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu pe Lista patrimoniului mondial UNESCO, dar alcătuirea documentaţiei s-a dovedit a fi o formă particulară a incompetenței…

Aproape de zilele pe care le trăim, contemporani cu gândul ușor au luat decizia de a „curăţa” lucrările din piatră ale Ansamblului Monumental „Poarta sărutului” şi „Masa tăcerii”; găurile şi fisurile reprezintă „beneficii” criminale ale spălării cu detergent şi ale jetului de apă cu mare presiune. Dacă, la Târgu Jiu, opera lui Brâncuşi era prinsă ca într-un sistem de tăiere cu jet de apă, la Bucureşti s-a ițit ideea, susținută politic, de a-l deshuma pe „românul nostru” şi de a-l aduce acasă[2], în Hobiţa natală[3]; desigur, Brâncuşi odihneşte[4] în cimitirul Montparnasse (Paris)…

Când Statul român a propus o înțelegere financiară cu un proprietar particular, gorjenii (care se mândresc cu operele lui Brâncuşi) nu se arătau dispuşi să dea bani pentru ca puterea executivă să cumpere Cuminţenia Pământului[5]; la două săptămâni după ce a început colecta publică, niciun locuitor al municipiului Târgu Jiu nu donase în conturile deschise de Guvern; mai târziu, pe alt plan, ministrul Finanţelor Publice din guvernul Cioloș recunoștea că nu a alocat bani pentru achiziţionarea sculpturii[6], deoarce „nu există un cadrul legal pentru cumpărarea acesteia”.

În 2016, s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi, cel care a eliberat sculptura de preponderenţa imitaţiei mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realităţii, a preconizat exprimarea esenţei lucrurilor, a vitalităţii formei, a creat unitatea dintre sensibil şi spiritual, a oglindit felul de a gândi lumea a ţăranului român[7], a influenţat, profund, conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen…

[1] Atelierul parizian al lui Constantin Brâncuși, cu toate lucrările aflate acolo la data decesului artistului… Reconstruit în preajma Centrului „Georges Pompidou”, atelierul a devenit proprietatea statului francez şi găzduieşte mai bine de 200 de lucrări, sute de plăci fotografice şi o impresionantă colecţie de instrumente de lucru, de obiecte personale…

[2] Brâncuşi a devenit cetăţean francez cu cinci ani înainte să treacă la cele veșnice. Pentru ca osemintele lui să ajungă în pământ românesc, autorităţile franceze trebuie să-şi dea acordul; primarul Parisului a făcut-o deja; mai trebuie ca o rudă de sânge a lui Brâncuşi să ceară, oficial, statului francez repatrierea osemintelor…

[3] Din casa în care s-a născut Brâncuşi au mai rămas doar câteva bârne care putrezesc de zeci de ani (Muzeul Brâncuşi din Hobiţa funcţionează într-o casă alăturată, care nu are nicio legătură cu sculptorul)…

[4]„Mor neîmpăcat că nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea şi voi putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă, mama mea”, mărturisea artistul… Dincolo de respectul pentru dorinţa testamentară a artistului, putem vorbi despre nevoia acută de identitate, de renaştere a respectului pentru valorile acestui neam, de conservare şi protejare…

[5] Statuia este realizată din calcar crinoidal prin tehnica cioplirii; are înălțimea de 56,5 cm, lățimea de 26,1 cm și 16,7 cm lungime. Lucrarea reprezintă o mică făptură, dezbrăcată care stă așezată cu genunchii strânși și cu brațele împreunate sub sâni. Liniile spatelui, ale șezutului și picioarelor au o dulceață aparte a neștiinței de sine. Privirea este dulce dar inexpresivă, pierdută în același timp, prin urmare, are, în plinătatea aceasta de societate haotică, ceva inexprimabil. Figura nu are nimic sofisticat: o frunte înaltă și o gură schițată parcă în grabă, făcută pentru a tăcea. Detaliile sculpturale sunt vagi,chipul este abia schițat. Dialogul statuii cu exteriorul nu explică drama venirii ei pe lume. Din atitudinea statuii se degajă un sentiment de atașament față de pământul mamă. Petru Comarnescu consideră că Gânditorul de la Hamangia este o „precumințenie” a pământului. Nepunându-se, încă, de acord asupra sursei de inspirație a acestei lucrări, criticii i-au atribuit nenumărate simboluri, însă sculputura a fost interpretată de cele mai multe ori drept o zeitate stranie, venită din mitologia românească…

[6] Guvernul anunțase, la 12 octombrie 2016, prin două comunicate de presă și prin vocea purtătorului de cuvânt, că a aprobat Ordonanța de Urgență prin care erau asigurate toate sumele necesare achiziției. Actul normativ era necesar în condițiile în care eșuase colecta publică pentru atragerea a 6 milioane de euro. Însă, Ordonanța de Urgență nu exista și nu a fost publicată în Monitorul Oficial, ceea ce inseamna că prevederile sale nu sunt în vigoare…

[7] Prin obârşia sa ţărănească, Brâncuşi şi-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradiţiile, miturile şi funcţia magică a artei populare româneşti. A relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realităţii. Figură centrală în mişcarea artistică modernă, este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi…