(AUDIO/FOTO) „Silent Cehov” – Sensurile tăcerii cehoviene, într-un spectacol de Octavian Jighiurgiu
Publicat de isoreanu, 3 decembrie 2023, 10:06
Un proiect inspirat de teatrul cehovian, realizat ca performance sau experiment, utilizând forme noi pentru recompunerea „lumii cehoviene” (cum o numește autorul, Octavian Jighirgiu) a fost prezentat la Baia Turcească, un spațiu adecvat artei contemporane.
Un material de Ioana Soreanu.
Baia Turcească din Iași a oferit, săptămâna aceasta, spațiul potrivit pentru prezentarea proiectului „Silent Cehov”. Este vorba despre adaptarea textului marelui dramaturg la forme noi de teatru, non-verbale.
Suprimarea cuvintelor a reprezentat o provocare pentru actrițele Laura Bilic, Alexandra Diaconița și Andreea Darie Jighirgiu, care au avut la îndemână expresivitatea mișcării ca mod de exprimare. De asemenea, proiecțiile video au jucat un rol esențial în concepția proiectului, a explicat autorul acestui, spectacol/performance/experiment, prof. univ. dr. Octavian Jighirgiu, prorector al Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași:
Ioana Soreanu: Haideți să plecăm de la titlu. De ce ”Silent Cehov”?
Octavian Jighirgiu: Cineva glumea pe grupul nostru de lucru spunând ”taci, Cehov!”, pentru că poate fi și așa tradus, mai ales dacă punem o virgulă între. ”Silent Cehov” pentru că ne-am propus să… să explorăm puțin lumea lui Cehov dintr-o altă perspectivă. Suntem în sfârșit… în plină eră a post-umanismului. Tehnologicul, știm foarte bine cum invadează și cum contorizează viețile noastre și am spus, ce-ar fi să încercăm să redăm cumva spiritul sau mai bine zis, să redăm acea esență încifrată în lumea cehoviană, fără cuvânt, adică lăsând deoparte vocabula și lăsând deoparte ceea ce îl caracterizează pe acest mare autor, textul absolut fabulos, pauzele ancestrale dintre replici, momentele acelea absolut sublime în care trec îngeri și să vedem cum putem să forăm sau, mai bine zis, să ajungem la esența lui, punând, să zic așa, lumea cehoviană sau povestea cehoviană, punând-o față în față cu un viitor, acest viitor pe care noi îl numim ”prezent”, pe care personajele lui Cehov nu-l prevedeau în felul în care e acum, dar cu care, cred eu, rezonează foarte tare. Apropo de, să zicem așa, angoasele comune ale acelei lumi cu această lume, singurătatea, trauma despărțirii, neputința conexiunii cu ceilalți, lipsa sensului până la urmă și acel pierdut ”acasă” pe care fetele îl numesc atât de frumos „Moscova, Moscova”. Am zis că toate astea ar putea deveni parte dintr-un limbaj diferit de cel cu care ne-a obișnuit Cehov, și anume limbajul nonverbal, dar ajutat cât de mult se poate de new media, de tehnologiile cu care colaboratorii mei, Andrei Cozlac, Marian Mina și Radu Marțin s-au jucat într-un mod absolut fabulos. Sunt încântat de colaborarea cu ei. De asemenea, sunt încântat, dacă pot să continui, de colaborarea cu cele trei actrițe. Au înțeles exact ce le-am propus eu. Am bâjbâit la început, am căutat împreună și, rând pe rând, am descoperit rezolvări, aș zice eu, ale situațiilor majore din spectacol, din piesă, din piesa cehoviană și, cred că pe undeva, spectacolul nostru se îndepărtează puțin de teatru și se duce în zona performativă. Aș zice că actrițele mele au învățat, mai bine zis, și-au asumat rol de performeri. Am chestionat împreună cu ele diferite variante pentru multiple scene din… din piesă și în 80% din cazuri am căzut de acord. Adică, atât de bine ne-am conectat la nivel de lucru. Bariera majoră în spectacol a fost hiperpsihologizarea cehoviană. Toți actorii și regizorii care-l abordează pe Cehov caută să înțeleagă mecanismul acela psihologic atât de profund și de puternic care îi caracterizează lumea. Am încercat să văd cum e să chestionăm ideile esențiale, să nu ne mai chestionăm pe noi înșine. Adică să lăsăm interioritatea noastră să meargă după idee, să funcționeze după un principiu pe care l-am descoperit. Și cumva, din acest, să zicem, alt mod de abordare, această nouă perspectivă s-a născut, practic, un spectacol, performance, ce o fi el, instalație media, are de toate, așa… care, în momentul ăsta, cred eu, e un limbaj universal, care poate vorbi foarte bine și rusului, și americanului, și thailandezului, de ce nu? Adică este genul de spectacol care cred că se adresează un public extrem de larg. Bine, acum trebuie să luăm în calcul și faptul că publicul clasic sau publicul clasicizat de spectacolele, eu știu, de Teatru Național, de repertoriu, poate nu accesează la fel povestea noastră așa cum o face publicul, să zicem, obișnuit cu spațiile independente, obișnuit cu arta contemporană ș.a.m.d. Cred că spectacolul nostru este un spectacol oarecum nișat, dar îmi place să cred că s-ar putea bucura și publicul clasic de spectacol dacă ar accepta, ar asuma ideea că e o altă perspectivă.
Conf. univ. dr. Călin Ciobotari, director al Școlii Doctorale de Teatru din cadrul UNAGE, a avut dublu rol în acest proiect: acela de consultant și cel de critic:
Ioana Soreanu: Faceți parte din acest proiect. În ce fel teatrologul a contribuit la acest proiect?
Călin Ciobotari: Da, prezența mea a fost oportună în faza inițială, când s-a structurat scenariul. Au recurs la mine și pentru că mi-am dat doctoratul în Cehov și cumva sunt în zona asta a cehovologiei și prindeam bine în proiectul acesta de esențializare a marelui dramaturg rus și de încercare de a verifica, prin intermediul unui experiment, pentru că a fost un experiment evenimentul de astăzi, ce se întâmplă din Cehov dacă anulăm cuvintele pieselor sale? Rezultatul a fost un spectacol foarte puternic de corporalitate, de coregrafie, de limbaj video, un melanj între toate aceste dimensiuni care ni l-au relevat pe Cehov, același cum îl știam, însă în același timp, cumva adaptat secolului XXI.
Ioana Soreanu: Ce spune criticul? Puteți fi și critic, în același timp?
Călin Ciobotari: E greu să mă obiectivez pentru că sunt implicat emoțional în proiectul ăsta. Evident, criticul e foarte atras de formele acestea noi. E ceea ce căuta un personaj celebru a lui Cehov, Treplev, „forme noi, forme noi”. Cred că, iată, după 100 și ceva de ani, Treplev ar fi satisfăcut să vadă un astfel de Cehov pus în forme noi. În calitate de critic, sunt mereu deschis la provocările de genul acesta, pentru că mă scot din starea de rutină și îmi dau seama că teatrul e ceva inepuizabil și mereu, mereu, suntem luați prin surprindere de arta aceasta atât de diversă și atât de complexă.
Ioana Soreanu: Pe mine, titlul proiectului ”Silent Cehov” m-a dus cu gândul, înainte de a vedea spectacolul, la celebrele tăceri, celebrele pauze ale lui Cehov.
Călin Ciobotari: Da, sunt multiple sensuri ale tăcerii. Evident, sensul de bază e această tăcere paradigmatic cehoviană, însă, pe de altă parte, sunt atinse și alte subteme. E tăcerea cu care… silențiozitatea mai degrabă, cu care noile tehnologii vin și ne pun pe gânduri, ne obligă să ne redefinim, să ne reinventăm. La fel cum cred că e vorba și de tăcere ca stare de stupefacție în fața unor întâmplări ale istoriei, precum războiul din Ucraina, de exemplu, unde tot Rusia, apropo de Cehov, este implicată. Istoria, ne lasă uneori în stupefacția asta pe care o asociem tăcerii. Deci, sunt mai multe sensuri ale tăcerii în spectacolul acesta.
Din proiect au mai făcut parte Alexandru Radu, Andrei Cozlac, Mihai Marian Mina, Radu Marțin, Adrian Buliga, Mihai Cornea, Andrei Emilian, Dragoș Darie și Jeni Stănilă.
(Radio Iași/ FOTO: Mihai Cornea)
