În Sudan sunt (cel puțin) de două ori mai multe piramide decât în Egipt…

Publicat de Nicolae Tomescu, 29 decembrie 2017, 13:46

Conform arheologilor, în țara africană divizată[1], deloc potrivită pentru turiști[2], putem întâlni peste 250 de piramide (Egiptul se mândrește „doar” cu 120)…

Necropola El-Kurru, cimitir regal folosit, între 795-315 î.Cr., de conducătorii nubieni (unii au ajuns faraoni ai Egiptului), cuprinde mai multe morminte străvechi[3].

În regiunea Nuri (sudul Sudanului) se află 73 de piramide; mormântul regelui Taharqa (690-664 î.Cr.) pare cel mai reprezentativ pentru dovedirea importanței.

La Meroe, 200 de kilometri nord-est de Khartoum, sunt alte 177 de piramide…

[1] După tratatul de pace din 2005, în Sudanul de Sud s-au pus bazele unui parlament (propriu) cu sediul în Juba; noul organ legislativ a formulat o constituţie adoptată de preşedinte, în ziua de 7 iulie 2011 (Sudanul de Sud şi-a declarat independenţa faţă de Sudanul cu capitala în Khartoum). Noua ţară este… alt exemplu de sărăcie, din cauza numeroaselor războaie civile şi conflicte interetnice care îi împiedică dezvoltarea. S-a stipulat că în forma de stat, cea de republică federală cu un preşedinte ales direct (acesta din urmă este atât şeful armatei, cât şi capul guvernului), Adunarea legislativă se cuvine împărţită în două camere (reprezentanţi ai diverselor regiuni statale), după modelul congresului american. În 2010, Salva Kiir Mayardit, membru al populaţiei Dinka, a devenit primul președinte; militar de profesie, a luat mai multe măsuri, după proclamarea independenţei, în vederea „democratizării şi stabilizării ţării”, dar stilul său autoritar a început să fie criticat începând cu 2013 (acuzat că duce noul stat către dictatură); în iulie, același an, l-a revocat din funcţie pe premierul Riek Machar, care aparţine celui de-al doilea grup etnic dominant/Nuer; vechile conflicte dintre grupări au reizbucnit; în decembrie 2013, Salva Kiir l-a acuzat pe fostul vicepreşedinte de tentativă de lovitură de stat – mii de oameni au fost nevoiţi să fugă, iar ONU avertizase că ţara se afla „în pragul unui război civil”. Economia, bazată pe petrol şi ajutoare externe (încă din 2005, Sudanul de Sud primise ajutoare din Marea Britanie, S.U.A., Olanda, Norvegia), este frânată de absența infrastructurii; populaţia are un stil de viaţă semi-nomad, ocupându-se şi cu agricultura sau creşterea animalelor; există doar câteva sectoare de servicii şi nicio industrie proprie; exportul de lemn este în creştere; înainte de independenţă, zona de sud cuprindea ¾ din totalul de petrol, acum se exportă, prin intermediul unor conducte, iar cantităţile sunt împărţite 50/50 între cele două state conform tratului de pace, deşi Sudanul de Sud şi-ar dori un procent mai mare. Țara amintită are Kenya şi Uganda drept parteneri comerciali, dar depinde de exportul către „vecinul-fost frate”, situaţia politică fiind, prin urmare, influenţată de respectivul aspect economic (un exemplu în acest sens: atunci când acordul din 2012 privind costurile de transport au dus la stoparea completă a extracţiei de petrol, cea mai importantă contribuţie la PIB, s-a produs rapid inflaţia, s-a tăiat de la bugetul de sănătate şi educaţie pentru a se finanţa şi mai mult apărarea)…

Evident, istoria Sudanului de Sud este strâns legată de cea a statului din care s-a desprins. Dar… câtă vreme zonele s-au aflat în decursul istoriei organizate sub forma regatelor, mai întâi creştine, apoi musulmane, Sudanul de Sud a fost, mereu, mai firav din punct de vedere economic şi dominat de diverse triburi nomade (populaţia actuală a Sudanului de Sud reprezintă, de fapt, un conglomerat al celor mai bine de 60 de grupuri etnice, predominante fiind Dinka şi Nuer); cronicile relatează cum, sute de ani, regatele din nord s-au folosit de sclavii şi materiile prime aduse din sud; în nord s-a răspândit, treptat, Islamul, începând cu secolul al XI-lea, în sud predominau „religiile naturiste” (și acum domină societatea, însă există un procent considerabil de creştini). Egiptul a încercat (prin 1870) să subjuge ambele părţi ale teritoriului, dar controlul în partea de sud era destul de redus. În anul 1882, Regatul Unit al Marii Britanii a preluat controlul asupra Sudanului (dar nu s-a putut înstăpâni asupra întregii regiuni); a fost iniţiat, totodată, misionarismul care viza nu doar răspândirea religiei creştine, ci şi a limbii engleze. În clipa în care Sudanul şi-a dobândit (în 1956) independenţa, a izbucnit un conflict între populaţiile din nord şi sud (acolo se dorea un grad mai ridicat de autonomie, în nord se revendica un sistem religios şi centralizat, bazat pe precepte islamice); inevitabilul s-a produs, războiul civil avea să dureze 17 ani, cu repercusiuni îngrozitoare asupra civililor – dacă includem și ceea ce a urmat, circa 2,5 de milioane de morţi, aproximativ 4 milioane de refugiaţi… În 1972, s-a semnat un tratat de pace, peste 9 ani a reizbucnit conflictul (guvernul intenționa să introducă Sharia în întreg Sudanul); războiul s-a întins până în 2005 – atunci, repet, a fost semnat alt tratat prin care Sudanul de Sud a dobândit autonomia transformată în independenţă (2011), după un referendum (98% din populaţie a votat pentru independenţa declarată pe 9 iulie anul amintit). Relaţia cu cei din Nord este, în continuare, tensionată… Încercările guvernului de la Khartoum de a-i alunga pe „necredincioşi” – adică pe creştini – din zonele petroliere Abyei şi Kordofanul de Sud au produs zeci de mii de victime, despre care agenţiile de presă internaţionale nu s-au grăbit să scrie, ci mai curând, să tăinuiască; după anul 2014, bombardamentele au distrus complet casele şi terenurile din aceste regiuni creştine; foametea şi malnutriţia s-au răspândit în toată regiunea, a fost refuzat accesul oricăror ajutoare umanitare; în luna martie a anului 2016, Organizaţia Naţiunilor Unite a dat publicităţii un raport privind situaţia creştinilor din Sudanul de Nord – sunt descrise urmele războiului civil (printre care violuri în masă, copii arși de vii, execuţii publice); „FIDES News Agency” a scris despre alungarea creştinilor, indiferent de confesiune, de multe ori şi raportorii ONU fiind arestaţi, acuzați că favorizează membrii comunităţii creştine…

[2] Deși… în cel mai nou raport (aprilie 2017) de „Călătorie și Turism”, funcție de categoria de siguranță a turiștilor care vizitează țările – fiind analizată măsura în care fiecare stat expune vizitatorii la riscuri de securitate, în mare pare, violență și terorism –, jurnaliștii de la „Bussiness Insider” au selectat cele mai periculoase 20 de țări (din raport) iar Sudanul lipsește din primele 20 de „poziții”; țările pe care ar trebui să le evităm pentru vacanță sunt (în ordine inversă): 20. Republica Democrată Congo; 19. Thailanda; 18. Jamaica; 17. Africa de Sud; 16. Guatemala; 15 Ciad; 14. Bangladesh; 13. Mali; 12. Liban; 11. Filipine; 10. Ucraina; 9. Honduras; 8. Kenya; 7. Egipt; 6. Venezuela; 5. Nigeria; 4. Pakistan; 3. El Salvador; 2. Yemen; 1. Columbia…

[3] Inclusiv morminte în care au fost îngropați cai…