Jules Verne: „Faţă de toate, nevoia este cea care ne învaţă cel mai bine”

Publicat de Nicolae Tomescu, 7 februarie 2022, 17:30

De câte ori, în viață, ne-am gândit la diferența dintre posibil și probabil? Cele două cuvinte se suprapun într-o accepțiune, respectiv în sensul în care denumesc ceea ce se poate realiza, întâmpla etc., dar posibil desemnează mai puțin, respectiv ceea ce se poate realiza/întâmpla efectiv, pe când probabil se extinde și peste această limită, referindu-se și la ceea ce nu se poate realiza/întâmpla în realitate.

Spre exemplu, pare posibil – pe cât de probabil – ca printre scriitorii science-fiction (de astăzi) să se ascundă… alt Jules Verne, iar peste… zeci sau sute de ani, ideile, considerate acum fantezie pură, să devină parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor de pe Pământ sau… de pe alte planete. Destui autori au prevăzut rezolvări/realizări tehnice din domenii ale cunoașterii care prezentau noutate și progres față de stadiul cunoscut (până atunci) sau modul în care se va schimba, în timp, societatea. Puţini au fost însă atât de vizionari precum Jules Verne, scriitorul care mi-a salvat copilăria cu romanele sale de aventuri, pe care îl pot reciti și cu alţi ochi, pentru a observa cum omul stăpânit de vise, de idealuri (nelegate de realitatea imediată), prevede, prevestește evenimente viitoare, într-un mod fantastic, poate extravagant, în orice caz neobișnuit.

Aș îndrăzni chiar să scriu dintr-un alt unghi de incidență… Pendulez între a crede că Jules Verne a prevăzut ce avea să fie în viitor, dimensiunile pe care urma să le creeze progresul tehnologic, și ideea potrivit căreia imaginaţia lui a influenţat inventatorii, a făcut posibilă evoluţia. Fără speculaţii (care pot depăși, cu mult, orizontul meu de cunoaștere), trebuie menţionat faptul că savanţi precum Edwin Hubble, Jacques Cousteau, Hermann Oberth, fascinaţi de romanele lui Jules Verne, au recunoscut sursa de inspiraţie.

În secolul al XIX-lea, scriitorul francez (încă necunoscut la adevărata sa valoare) a intuit evoluţia tehnologiei şi ştiinţei, a descris, în detaliu, aselenizarea astronauţilor; în romanul „De la Pământ la Lună” „proiectilele”, folosite pentru a transporta pasagerii, erau ataşate la „tunuri uriaşe” care ajutau să fie învinsă forţa gravitaţiei; în zilele noastre, există modulele lunare, capsule unde stau membrii echipajului NASA, ataşate la rachetele care le propulsează şi le transportă la destinaţie, exact cum îşi imaginase Jules Verne. În 1865 (același roman), aflăm despre o navă spaţială alimentată cu lumină; proiectul a fost propus prima dată în 1920, velele solare având drept scop propulsarea navetelor spaţiale cu ajutorul radiaţiei solare, fără să mai fie nevoie de alt combustibil; pe 21 mai 2010, în cadrul misiunii Ikaros, Japonia a lansat o velă de acest fel (cu o lăţime de 14 metri, funcţionează cu energie solară, pentru a cerceta planetele din apropierea planetei noastre).

Pasionat de ştiinţă şi cu o imaginaţie debordantă, Jules Verne a schițat ideea submarinului şi a tehnologiei (aflată în stadiul de experiment) prin care apa era transformată în combustibil (de către enigmaticul savant proscris, Căpitanul Nemo – „2.000 de leghe sub mări”); submarinul avea săli luxoase, fiind alimentat cu energie electrică; Alvin a fost construit în 1964 (deşi mult mai mic, cu o capacitate de doar 3 persoane, funcţionează pe un principiu similar, fiind alimentat cu baterii).

O carte scrisă cu un veac și jumătate în urmă („Parisul în secolul al XX-lea”), ne-a înfățișat, de o manieră incredibilă, cum vor arăta oraşele viitorului, frumoasa capitală a Franţei, plină de zgârie-nori, ademenind locuitori care merg cu trenuri similare celor numite acum Maglev şi folosesc calculatoare conectate la Internet.

Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme/al unui obiect, ni se relevă cu atât mai impresionant cu cât scriitorul nu dezvoltase o pregătire în inginerie sau fizică. Adevărat, avea prieteni pasionaţi de ştiinţă şi invenţii. Posibil ca numeroase idei să fi provenit din discuţiile cu aceştia. Dar, pasiunea romancierului francez pentru tehnologie nu s-a limitat la negoțul de cuvinte cu prietenii; citea reviste de specialitate, descoperite la cluburile pe care le frecventa, chiar îşi lua notiţe din publicaţii. În 1862, Jules Verne a devenit secretarul Societăţii de Aviaţie, care avea drept scop „încurajarea transportului aerian cu aparate mai grele ca aerul” (după cum enunţau fondatorii săi); curând, societatea a atras alţi membri din elita intelectuală franceză, printre ei aflându-se Alexandre Dumas şi George Sand, buni prieteni cu Jules Verne. Scriitorul a fost unul dintre cei mai înfocaţi susţinători ai unui proiect conceput de Felix Tournachon, un jurnalist şi fotograf pasionat de invenţii, cunoscut sub pseudonimul de Nadar, membru fondator al Societăţii de Aviaţie; Nadar a inventat helicopterul (cel puţin pe hârtie); el şi-a imaginat aparatul învăluit de zbor cu ajutorul unor aripi care se rotesc; încântat de proiectul la care a colaborat, Jules Verne a scris despre Societatea de Aviaţie, iar Nadar apare în romanul „De la Pământ la Lună”, unde inventatorul-amator este menţionat sub numele Ardan; uriaşa maşinărie zburătoare imaginată de Jules Verne şi de prietenii săi a prins viaţă în romanul „Robur Cuceritorul” (1886), sub numele de Albatros, ca invenţie a genialului Robur; romanul a fost ilustrat de Leon Bennett, după instrucţiunile clare ale lui Jules Verne, astfel încât se dezvăluie modul cum şi-a imaginat scriitorul prima aeronavă. Povestirea lui a devenit sursă de inspiraţie pentru Igor Sikorsky, care a visat întreaga lui viaţă să inventeze un aparat asemănător Albatrosului; în 1939, cel amintit reuşea să ridice de la sol un aparat, VS-300, care a zburat doar câţiva centimetri, dar poate fi considerat precursorul uriaşelor elicoptere Sikorsky de astăzi.

Către sfârșitul secolului al XIX-lea (1889), Jules Verne a scris un articol, intitulat „În anul 2889”. În locul ziarelor, abonaţii vizionează un program în care reporterii discută cu oamenii de ştiinţă şi cu politicienii despre cele mai importante evenimente ale zilei. Primul program de ştiri televizate a fost difuzat abia în 1920, la trei decenii depărtare de clipa în care scriitorul a descris forma de comunicare în masă. Jules Verne a intuit şi viitorul promiţător al reclamelor, printr-o nouă metodă de anunţuri publicitare, similare scrisului pe cer. „Toţi au observat aceste anunţuri uriaşe reflectate de nori, erau aşa de mari că puteau fi văzute de populaţia unor întregi oraşe sau chiar a unei ţări întregi”, afirmase Jules Verne. Scrisul pe cer a fost folosit prima dată în 1930, de Skywriting Corporation din Statele Unite, iar printre primii clienţi s-a numărat compania Pepsi-Cola; pentru un asemenea proiect, necesarul privește cinci avioane care zboară în formaţie şi fiecare eliberează un fum special la peste 3 km altitudine, astfel încât mesajul este vizibil de la mare distanţă. Tot articolul „În anul 2889” imagina o tehnologie care a devenit realitate mult mai devreme decât şi-a închipuit Jules Verne. „Fonotelefotul transmite imagini prin intermediul unor oglinzi sensibile conectate cu fire”; acest precursor al tehnologiei permite, în zilele noastre, organizarea videoconferinţelor (sistem care face posibilă conectarea unor persoane aflate la mare distanţă unele de altele).

Născut pe 8 februarie 1828/în localitatea Nantes/, Jules Verne a urmat cariera tatăului său, luându-şi doctoratul în drept (1851), frecventând, totodată, saloanele literare pariziene (nu ca alternativă, câtă vreme sensul corect al folosirii cuvântului se referă la posibilitatea de a alege între două soluții, între două situații care se exclud). Astfel, în 1849, l-a cunoscut pe Alexandre Dumas şi s-a împrietenit cu fiul acestuia. I-a arătat noului său prieten manuscrisul comediei „Paiele Rupte”, pe care a reuşit apoi să o însuflețească pe scena unui teatru din Paris (debutul său literar). Timp de 20 de ani, a continuat să lucreze în teatru, experienţă care l-a ajutat şi în construcţia narativă a romanelor sale.

Succesul avea să vină datorită editorului Pierre-Jules Hetzel, pe care Jules Verne l-a întâlnit în 1862; i-a prezentat acestuia manuscrisul romanului, intitulat iniţial, „Călătorie în balon”; Hetzel, care publicase deja autori celebri (Honoré de Balzac, George Sand, Victor Hugo), a fost încântat de stilul inedit al lui Jules Verne, intenționând să lanseze o revistă care să îmbine divertismentul cu ştiinţa. Sub coordonarea lui avea să apară seria „Călătorii extraordinare”, care cuprinde 44 de romane science-fiction şi de aventură.

Legendar prin operă, cu o existență aparent liniară, dar afectată de o tragedie profesională şi personală, Jules Verne a cunoscut admiraţia şi succesul literar. Desigur (doar nu credeați că scapă cineva!) a avut numeroşi detractori…

În biografie, o perioadă (cea cuprinsă între anii 1882-1886) nu identifică locurile prin care a ajuns Jules Verne. În Transilvania, localnicii vorbeau despre o fată de 17 ani, care şi-a abandonat viitorul soţ în toiul pregătirilor de nuntă şi a fugit de acasă; tânăra Luiza Teutch[1] a fost numită de către Jules Verne „unica sirenă” şi l-a însoţit pe scriitor într-o clipă de viață; cei doi s-au despărţit, iar Luiza s-a căsătorit cu alt bărbat şi s-a mutat în Bucureşti; nu l-a uitat pe Jules Verne, dragostea a găsit continuarea prin epistole şi, cu timpul, s-a stins; în 1944, o familie din Bucureşti a găsit, într-un scrin, câteva scrisori de dragoste către Luiza (şi-a păstrat corespondenţa cu scriitorul, pe care a lăsat-o moştenire nepoţilor, iar, alături de scrisori, au rămas şi cadourile primite de la Jules Verne, două machete ale iahturilor scriitorului, un ceas cu pendul şi câteva volume)…

Jules Verne a murit (24 martie 1905) în urma unor complicaţii provocate de diabet, lăsând moștenire opera literară prolifică şi o viziune care avea să schimbe lumea…

[1] În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, Simion Săveanu, autorul acesteia, emite ipoteza potrivit căreia, între 1882 și 1884, Jules Verne ar fi fost în relații intime cu o anume Luiza Müller, originară din România, mai precis din Homorod. La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito, cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la București, apoi la Brașov și, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune (mai multe săptămâni) și ar fi vizitat Castelul Colț, sursă de inspirație pentru romanul Castelul din Carpați.