Prima pagină » take a seat la dam5

(AUDIO/FOTO) „Take a seat” la D.A.M. 5

Teatrul absurdului, în dans contemporan. Textul „Scaunele”, al lui Eugen Ionescu, în concepția coregrafică a artiștilor Alice Veliche și Radu Alexandru.

Publicat de isoreanu, 14 iunie 2025, 10:51

Festivalul „Dans, Artă, Multidiscuplinaritate” aduce în fața publicului, din ce în ce mai numeros și mai interesat de dansul contemporan, tineri coregrafi, dar și artiști și teoreticieni importanți pe plan internaționali.

Ioana Soreanu a participat la o parte dintre evenimentele din cadrul ediției a cincea a festivalului și pune publicul Radio Iași în legătură cu aceste manifestări:

La Iași, este în plină desfășurare a V-a ediție a Festivalului „Dans, Artă, Multidisciplinaritate”, organizat de Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, prin Programul de Studii Coregrafie al Facultății de Teatru.

Festivalul își propune să promoveze tinerii coregrafi, studenți și absolvenți, dar și să formeze un public pentru dansul contemporan. An de an, se dovedește că cele două deziderate sunt îndeplinite. Spactacolul „Mendebilul”, semnat de masterandul Șefan Năstase, prezentat la Sala „Uzina cu Teatru” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, a avut nevoie de două reprezentații, în aceeași seară, pentru a permite accesul tuturor celor veniți să îl vadă.

Următoarea seară, tot la Sala „Uzina cu Teatru”, am urmărit un performance al coregrafilor Alice Veliche și Radu Alexandru. „Take a seat”, după „Scaunele” de Eugen Ionescu.

Alice Veliche și Radu Alexandru sunt absolvenți ai Programului de Studii Coregrafie de la Universitatea ieșeană de Arte, acum, doctoranzi ai Școlii Doctorale de Teatru. De la debuturile petrecute în anii studenției, regăsim astăzi doi profesioniști în arta dansului. Procesul de maturizare s-a produs prin cunoștințele și prin experiența acumulate în școală și în timpul proiectelor pe care le-au desfășurat, fie independent, fie în colaborare cu instituții culturale din Iași și din țară. Cu multă creativitate, cu multă siguranță și cu o tehnică desăvârșită, Alice Veliche și Radu Alexandru au transferat absurdul din teatrul lui Ionescu într-un spectacol coregrafic bine construit și interpretat pe măsură:

Ioana Soreanu: De ce ați ales acest text?

Alice Veliche: Toate experiențele pe care le-am avut până acum ne-au dezvoltat, ne-au îmbunătățit bagajul, nu doar cel de mișcare, cât și cel informațional. Nouă ne-a plăcut întotdeauna Eugen Ionescu și în special acest text al lui, pe care l-am considerat, dintre celelalte, cel mai potrivit pentru momentul în care noi ne aflăm, în momentul existenței noastre actual, și am considerat că l-am putea trata într-o cheie mai personală, în acest moment.

Ioana Soreanu: Dar de ce „Take a Seat”, să vorbim puțin și despre titlu?

Radu Alexandru: Da, ne-am inspirat din textul lui Ionescu, ”Scaunele”, care într-adevăr, cum a spus și Alice, e un text pe care îl avem în minte din anii de facultate. „Take a Seat”, am spus… am dat acest titlu pentru un îndemn, poate, la a lua loc și a observa comunicarea care trece prin jurul nostru, de care nu mai reușim să ne legăm, comunicarea defectuoasă care e în jurul nostru, așa cum și în text, nu, oratorul care ar trebui să ne livreze mesajul este de fapt mut.

Ioana Soreanu: Ați primit întrebarea aceasta și în timpul conferinței, pentru că este work in progress. Veți urma linia piesei, pentru ca ați demonstrat, întotdeauna, în toate proiectele voastre, foarte multă creativitate sau veți abandona și veți scrie propriul scenariu?

Alice Veliche: În adâncul creației, va rămâne un fir subțire a ceea ce înseamnă textul ”Scaunele”, însă vom încerca să ramificăm și să descoperim și alte posibilități de a reprezenta coregrafic acest text.

Radu Alexandru: Zona absurdului este o zonă în care orice este posibil și atunci, cred că e ciudat să spunem că știm cu exactitate unde vom ajunge în final, dar pentru că am vorbit așa mult despre textul suport, consider că va rămâne în subconștientul nostru acolo atunci când vom construi și vom deschide, exact cum spuneam și în timpul dezbaterii, alte oportunități de descifrare prin corp, prin mișcare.

Ioana Soreanu: În piesă, două personaje, el și ea, în vârstă, voi sunteți un cuplu în viața civilă. Sunteți tentați, atunci când lucrați un spectacol, mai ales acesta, să aduceți elemente din viața personală pe scenă?

Alice Veliche: Este inevitabil ca viața personală să nu intervină absolut deloc în scenă și da, uneori suntem tentați să introducem anumite obiceiuri pe care le avem în viața de zi cu zi, dar am încercat la acest spectacol să ne detașăm cumva de această zonă și să încercăm să vedem alte două persoane care conviețuiesc, nu doar eu, Alice și Radu, partenerul meu.

Radu Alexandru: Da, bineînțeles că avem și pasaje unde avem integrat obiceiuri sau lucruri pe care le facem în mod normal, poate cum ne exprimăm, poate cum vorbim, bucăți de dialog, dar vrem să explorăm mai mult, să vedem dacă n-am fi fost așa ca și cuplu, oarecum am fi fost. Dacă am fi fost un cuplu de bătrâni, în loc de un cuplu de tineri, oare cum am fi fost? Cum vom fi când vom ajunge bătrâni? Și dacă vom ajungem bătrăni…

Alice Veliche: … dacă vom ajunge bătrâni… (râde)

Ioana Soreanu: … e bine să fim optimiști.

Radu Alexandru: …și ne-am jucat cu aceste varietăți.

Spectacolul a fost urmat de o dezbatere coordonată de conf. univ. dr. Lorette Enache, de la Programul de Studii Coregrafie, inițiatoarea și coordonatoarea festivalului. Publicul a fost captivat, astfel că a intrat în dialog cu cei doi coregrafi și cu invitații.

Coregrafa, dansatoarea și actrița Miriam Engel, din Israel, coordonatoarea Festivalului Internațional de Dans Solo de la Ierusalim, a apreciat prestația celor doi artiști, Alice Veliche și Radu Alexandru, curajul de care au dat dovadă în acest demers și libertatea pe care o manifestă în concepție și în exprimare:

Miriam Engel: În primul rând, mi-a făcut mare plăcere să-i urmăresc pe tinerii coregrafi și artiști. Mi-a plăcut cum au lucrat textul și cum l-au transpus într-o abordare foarte ambițioasă de teatru absurd, folosindu-și și corpurile în dans. Mi s-a părut un gest curajos să se arunce într-un astfel de demers și e frumos să vezi talentul și felul în care Lorette, se vede clar, le oferă multă libertate, îi încurajează să exploreze și să își depășească limitele. Și, cum le-am spus și artiștilor, m-am bucurat să aud că e un „work in progress”, pentru că da, se simte clar o evoluție — ceea ce e o veste bună. Chiar sunt curioasă să văd cum va arăta totul la final.

Ioana Soreanu: Dar este dans contemporan sau mai degrabă teatru-dans?

Miriam Engel: Bună întrebare! Adică… cred că, în ziua de azi, deși nu e chiar ceva nou, totul se amestecă. Se vede clar că au abilități de dans contemporan și tehnici specifice, își utilizează corpurile într-un mod în care actorii de teatru clasic, de exemplu, nu o pot face. Dar, în același timp, împrumută și gesturi, și decoruri din teatru, ba chiar merg spre zona absurdului, și mie îmi place asta! Adică, exact asta facem și noi în dansul contemporan: combinăm tot felul de tehnici, nu ne ținem strict de o singură direcție, ci ne permitem să ne jucăm cu mai multe. Bineînțeles, asta înseamnă că trebuie să ai și suficientă cunoaștere, ca să faci lucrurile cu cap, nu doar să iasă ceva… trăznit.

Valentina Temussi, profesor la Institutul de Arte din Barcelona, a vorbit despre modul fericit în care Alice Veliche și Radu Alexandru au îmbinat cele două arte: dansul și teatrul.

Valentina Temussi: „Take a Seat” e chiar interesant, atât ca dramaturgie, cât și fizic. E un „work in progress”, desigur, mai are de crescut, dar deja se simte clar esența teatrului absurd transpusă într-o piesă de mișcare. Și esența asta are legătură cu imposibilitatea de a comunica și cum, de fapt, imposibilitatea asta devine adesea felul în care trăim, felul în care ne raportăm la ceilalți. Pretindem că suntem acolo, că suntem împreună, dar de fapt, nu suntem. Și cum, cu timpul, lucrul ăsta se adâncește, dar noi nu-l recunoaștem niciodată. Îmbătrânim așa, blocați în aceleași tipare. Iar momentele de nebunie sunt, poate, singurele în care suntem cu adevărat sinceri cu noi înșine, ne permitem, în sfârșit, să fim reali în toată nebunia aia. Și-apoi… nu mai suntem. Când intră în joc relația cu ceilalți, când avem și dans, și teatru, în același timp, de multe ori, ne pierdem. Cred că putem spune că e mai degrabă o piesă de dans contemporan, pentru că mișcarea are o calitate foarte clară, foarte specifică și bine conturată. Nu este chiar teatru-dans, poate și pentru că pornește de la un text absurd. Iar un text absurd, prin definiție, nu mai e chiar teatru clasic. Și-atunci, să-l transformi în mișcare și să-l numești teatru-dans sau dans-teatru aproape că sună contradictoriu. Dar, cred că cei din echipă au folosit bine ambele forme artistice: și teatrul, și dansul.

Cea de-a V-a ediție a Festivalului „Dans, Artă, Multidisciplinaritate” continuă până duminică, publicul fiind invitat la spectacole, performance-uri și dezbateri care au în prim-plan dansul contemporan.