Inter Artes – despre vocația de profesor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”

Proiectul „Inter Artes” a adus împreună profesori, foști profesori și studenți ai Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, într-o întâlnire dedicată dialogului între arte și celebrării celor care au modelat, de-a lungul deceniilor, generații de artiști. O seară marcată de emoție, reflecție și recunoștință.

Publicat de isoreanu, 15 noiembrie 2025, 16:13

Săptămâna aceasta, a avut loc a doua etapă a proiectului „Inter Artes”, inițiat și organizat de conf. univ. dr. Lorette Enache, de la Programul de Studii Coregrafie al Facultății de Teatru de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Proiectul a fost conceput pentru a marca 165 de ani de la înființarea Universității de Arte — prima instituție de învățământ superior artistic din România — și 10 ani de la crearea Secției de Coregrafie. După ce studenții coregrafi au marcat acest moment printr-un spectacol, la Palatul Culturii, pe 27 octombrie, luni, 10 noiembrie, Sala Studio a Facultății de Teatru a găzduit o întâlnire între studenți, profesori și foști profesori ai universității ieșene. A fost o seară plină de emoție, în care Lorette Enache, cea care a contribuit enorm la dezvoltarea Secției Coregrafie, a onorat profesori valoroși ai universității. Invitați speciali au fost profesorii Anca Maria Rusu, Laura Vasiliu, Dragoș Pătrașcu, Dana și Emil Coșeru. Discuția a fost moderată de prof. univ. dr. Călin Ciobotari, directorul Școlii Doctorale de Teatru. Eleganță, rafinament intelectual, umor și generozitate — în aceste cuvinte pot fi descriși profesorii care, ani la rând, au format tineri cu dorința ca aceștia să devină artiști, oameni de cultură. O singură întâlnire cu acești profesori minunați este memorabilă. A fi îndrumați de ei în timpul studiilor este o șansă extraordinară.

Lorette Enache

Prof. univ. dr. Anca Maria Rusu predă Istoria teatrului. Absolventă de Litere la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, a ales, cu emoție, Facultatea de Teatru ca loc în care să transmită pasiunea și cunoștințele sale despre această artă.

Anca Maria Rusu: A fost un moment decisiv și, cred, cel mai minunat moment al vieții mele, nu doar profesionale, pentru că m-am găsit într-un loc în care teatrul – pasiunea mea din copilărie – și nu exagerez, eu, cam de la 10 ani, merg la teatru, am fost dusă la teatru, am scris despre teatru în ani. Și, dintr-o dată, m-am trezit aici, speriată: cum se transformă pasiunea în profesie? Ce e profesia asta, într-o facultate vocațională, de fapt? Că ai de-a face cu alt tip de studenți decât cei de la litere, de pildă, cu niște sensibilități aparte, cu niște zbuciumuri aparte, cu niște apatii aparte. În același timp: cum să-i zgândări, cum să-i convingi, vorbesc din perspectiva profesorului de istoria teatrului universal, că lectura nu dăunează sănătății și că, de fapt, un artist al scenei – că e actor, că-i păpușar, că-i regizor – are în bagajul lui, despre care vorbeam, cel nevăzut, cel interior, și bastonul de mareșal, să zic, al omului de cultură. Asta mi-aș dori: ca un actor, ca un regizor, să fie nu doar artiști, ci oameni de cultură.

Anca Maria Rusu

Prof. univ. dr. Laura Vasiliu, de la Specializarea Muzicologie a Facultății de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice, s-a implicat cu toată energia în formarea studenților. Succesul acestora reprezintă o împlinire pentru doamna profesor Laura Vasiliu, care consideră că „reușita unui tânăr este o minune a lumii”.

Laura Vasiliu: E vorba de o profesie transformată în misiune, transformată în viața de toate zilele, cu multă pasiune, cu multă dăruire. La un moment dat mă gândeam: oare știu și altceva să fac decât să fiu în relație cu studenții, cu colegii mai tineri, cu cercetarea, cu simpozioanele? Toate au făcut parte, timp de mai bine de trei decenii, din existența mea, din mintea mea, din imaginația mea. Am tratat totul cu foarte multă pasiune, am fost foarte legată. Am ajuns tânără aici, în Conservator. Era momentul în care doream să evoluez, doream să învăț, doream să înaintez. Școala avea nevoie de cineva ca mine și am mers așa, mână-n mână, eu cu mine și cu studenții, și, până la urmă, și cu dezvoltarea școlii, cu noile specializări, cu noile discipline. Deci toate au venit una peste alta și eu n-am simțit niciodată o greutate. Greutatea, uneori, se simțea, să spunem, în familie, care poate nu întotdeauna înțelegea cât timp petrec eu în școală, dar, până la urmă, și-au dat seama, în funcție de rezultate sau văzându-mă fericită. Pentru că, atunci când se întâmplă ceva bun, când un student reușește, este o satisfacție enormă. Salvează toate sacrificiile, toate perioadele de nelămurire, toate neînțelegerile, orice. Deci reușita unui tânăr este o minune a lumii. Și, dacă ai contribuit puțin, poți să fii fericit.

Laura Vasiliu

Pentru prof. univ. dr. Dragoș Pătrașcu, orele petrecute cu elevii și studenții, transmiterea cunoașterii, insuflarea pasiunii pentru artă și cultivarea dorinței de a căuta, atât în afara, cât și în interiorul propriei persoane, în scopul desăvârșirii actului artistic, reprezintă o continuare firească a activității sale de creație și a lucrului în propriul atelier. Este un profesor dedicat studenților în aceeași măsură în care este dedicat creației.

Dragoș Pătrașcu: Întotdeauna mi-a plăcut să predau — e greu de crezut, dar acesta este adevărul. M-am gândit de multe ori de ce și cum, și am ajuns la o concluzie nu de azi, de ieri, ci de foarte multă vreme. Universitatea de Artă, dar nu numai ea, și liceul de artă unde am predat — dar, vorbim despre universitate acum — au fost niște extensii ale atelierului meu. Eu, în fiecare zi, după ore, mă opresc, de când mă știu, la atelierul meu de pe strada Lăpușneanu și, practic, ar spune lumea că duc o viață dublă. Dar eu pot să afirm, cu mâna pe inimă, că este o extensie a muncii mele de artist la universitate și un drum invers: de la universitate la atelier. Pentru că, la universitate, întotdeauna am avut de-a face cu niște tineri extraordinar de talentați, care te incită ca artist, te bagă într-o priză dintr-asta formidabilă. Cred că din acest motiv stau și în continuare acum și fac ore — pentru că sunt racordat, în 2025, la spiritul vremii, cum se spune — care se ia prin ei, prin ei se ia. Chiar dacă, să spunem, o parte dintre ei se vor pierde ca artiști vizuali, dar vor intra, să spunem, în publicitate, unde vor face o treabă formidabilă, pentru că n-au stat degeaba aici: și-au format gustul, și-au cizelat gustul, au învățat o mie și una de lucruri. Nu vor fi întâlniți pe simezele patriei, dar produsele lor, articolele la care vor subscrie, imaginile pe care le vor face le vor aparține și înseamnă că noi ne-am făcut datoria. Deci extensia aceasta e ideea — acest drum de la atelier la universitate și drumul înapoi. Eu cred că le-am spus niște lucruri care i-au incitat; ei, mai mult ca sigur, mi-au arătat niște lucruri care m-au incitat. Deci balanța nu știu unde se înclină, dar concluzia aceasta este.

Dragoș Pătrașcu

Dana Coșeru a modelat, de asemenea, multe generații de studenți. Cu blândețe, discreție și calm, a contribuit la formarea unor oameni și artiști, a insuflat încredere și i-a învățat pe tineri să folosească expresivitatea propriilor corpuri în armonie cu trăirile și cu gândirea lor.

Dana Coșeru: Eu am avut pe mână, ca să zic așa, mai multe promoții de studenți, și norocul meu a fost că au fost studenți buni, foarte serioși, foarte pasionați de ceea ce fac, și eu, personal, am învățat foarte multe de la ei. Eu sunt acum un simplu spectator. Îmi face o plăcere extraordinară să vin să le văd spectacolele și să văd evoluția lor. Pentru că fiecare și-a ales drumul lui, dar pasiunea cu care lucrează mă fascinează.

Dana Coșeru

Emil Coșeru este unul dintre profesorii cărora li se datorează reînființarea Facultății de Teatru din Iași, în 1990. Mulți actori importanți, care activează astăzi în teatru și film, i-au fost studenți. Emil Coșeru și-a îndrumat studenții nu doar în arta actorului, dar i-a învățat ce înseamnă rigoarea și seriozitatea, importanța lecturii și instruirii în diverse domenii ale artei.

Emil Coșeru: A fost pasiune, așa cum am spus, a fost o mare pasiune și o ambiție. Am avut ambiția că trebuia, neapărat, să arăți că și la Iași sunt oameni de cultură, de teatru, oameni care pot face școală și oameni care pot să dea naștere unor mogâldici care vin din liceu și ajung mari actori. Și au ajuns mari actori.

R: Sunteți unul dintre cei care au redeschis Facultatea de Teatru la Iași, alături de Sergiu Tudose și Natalia Dănăilă. Privind la ceea ce s-a întâmplat în acești mai bine de 30 de ani, este așa cum v-ați imaginat?  Este așa cum v-ați propus? V-ați propus mai mult?

Emil Coșeru: Atunci era important să deschidem și să facem primii pași. A evoluat enorm. La vremea aceea era Actorie, Actorie/Păpuși; acum a apărut Regia, a apărut Coregrafia, e pe cale să apară Scenografia. Sunt lucruri care au evoluat fabulos. Au apărut clădiri noi, săli noi, instalații — ceea ce trebuie pentru secția de teatru.

R: Ca să nu mai spun câte generații de studenți au ieșit din clasa dumneavoastră, care astăzi sunt actori de top.

Emil Coșeru: Sunt în toată țara, sunt actori de teatru, actori de film, actori pe care mă bucur să-i întâlnesc de fiecare dată, să vorbesc cu ei, ei sunt mulțumiți de Iași și se mândresc cu asta, pentru că, atunci când dau interviuri sau apar pe scenă: „Unde ai terminat?”, „La Iași.” Mare lucru!

Emil Coșeru

Discuția a fost moderată de prof. univ. dr. Călin Ciobotari, directorul Școlii Doctorale de Teatru. Atașamentul său față de Universitatea de Arte se manifestă prin implicarea în formarea studenților, prin atenția pe care o acordă întâlnirilor cu aceștia și prin modul în care îi stimulează să acumuleze cât mai multe cunoștințe, să își diversifice sursele de inspirație, păstrându-și, în același timp, propria personalitate.

R: Ați moderat conferința masa rotundă „Inter Artes” cu profesori și foști profesori ai Universității Naționale de Arte. A fost emoționant.

Călin Ciobotari: Da, cred că „emoționant” e cuvântul apt să descrie atmosfera întâlnirii pe care am avut-o în programul „Inter Artes”. Dincolo de emoții, dincolo de evocări ale unor figuri profesorale din trecut, dincolo de referirile la sine, prin descripții ale pedagogiilor personale pe care invitații le-au practicat în toate aceste decenii, am încercat să aduc și la zi subiectul universității, subiectul profesoratului, încercând să vedem ce tip de relații mai există între universitar și societate, între universitar și putere, să probăm, în opiniile fiecăruia dintre noi, gradul de încredere pe care societatea îl mai are în ecosistemul universitar, dacă pot să spun așa. M-am bucurat foarte mult că au fost foarte mulți studenți la întâlnirea noastră, studenți care, cumva, au preluat din mers multe din ideile formulate. A fost o întâlnire fertilă sub aspectul ideilor — idei relevante, apte să inspire și să ghideze un tânăr aflat la început de drum. M-am bucurat că dialogul între artele din Universitatea Națională de Arte „George Enescu” a fost remarcabil. Colegii profesori de la Teatru au intrat în dialog cu cei de la Arte Vizuale — Dragoș Pătrașcu, cu cei de la Muzică — Laura Vasiliu, și am avut un sentiment de împlinire. L-aș descrie ca fiind plin, deplin, într-un sens de ăsta cum rar întâlnești în fracturările, în fracturările noastre de fiecare zi, în comunicările noastre incomplete: un sentiment de completitudine.

R: Vreau să răspundeți și dumneavoastră la întrebarea pe care ați pus-o aseară în conferință. Care este relația dumneavoastră cu Universitatea Națională de Arte? Ce înseamnă să fii profesor? Este un job? Este o vocație? Este o pasiune?

Călin Ciobotari: Cred că mi-am intensificat periculos de mult relația cu universitatea, în sensul că, uneori, confund cheile cu care deschid birourile și apartamentul. Mi-am donat toată biblioteca, anul trecut, universității. Am un sentiment de apartenență totală la universitate, și valorică, dar și fizică. Eu — un acasă; încerc să-mi clarific cu mine însumi dacă e în regulă formula aceasta, dacă nu e un exces de subiectivizare a relației cu universitatea. Până una alta, cred că suntem într-o coabitare acceptabilă și vin la universitate cu plăcere. Cred că asta e condiția primară pentru a depăși arealul unui simplu job, al unui loc de muncă: să vii cu bucurie la universitate.

Călin Ciobotari

La Universitatea Națioanlă de Arte „George Enescu” se merge cu bucurie datorită acestor profesori care, fiecare în felul său, depășind condiția de transmițător de informații, formează artiști, îi modelează, îi stimulează și se bucură apoi de fiecare reușită a lor. Este cel mai nobil sens al meseriei de profesor.

Proiectul Inter Artes a fost susținut de Primăria Municipiului Iași.

(Radio Iași/FOTO Andrei Căliman)

Începe sărbătoarea teatrului la Suceava – Zilele Teatrului „Matei Vișniec” – IMPERATIV cu Ioana Soreanu (30.05.2025)

Festivalul Internațional „Zilele Teatrului „Matei Vișniec” începe, vineri, la Suceava, publicul fiind invitat să participe, timp de 9 zile la spectacole, conferințe și expoziții. Despre acest eveniment, dar și despre soarta Sălii CUB a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, în emisiunea „Imperativ” de vineri, 30 mai, după știrile orei 14,00.,

Publicat de isoreanu, 29 mai 2025, 18:22

La Suceava, începe vineri, 30 mai, cea de-a IX-a ediție a Festivalului Internațional „Zilele Teatrului Matei Vișniec”. Un prilej excelent pentru o discuție despre teatru, festivaluri și turism cultural, la „Imperativ”, vineri, după știrile orei 14,00.

Managerul Teatrului „Matei Vișniec”, Angela Zarojanu a acceptat invitația de a veni în studioul Radio Iași. Ediția din acest an a festivalului de la Suceava se anunță a fi cea mai bună de până acum, este de părere prof. univ. dr. Călin Ciobotari, directorul Școlii Doctorale de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, prezent, de asemenea, la emisiunea „Imperativ”.

O altă temă de discuție este soarta Sălii CUB a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, aflată în pericol, chiar dacă o decizie în privința demolării sau relocării acesteia a fost amânată de reprezentanții municipalității.

Emisiunea poate fi urmărită și în format video pe pagina noastră de Facebook.

„Radu Afrim – picătura prințului Rupert”, o carte despre „universul afrimian”, semnată de actrița Ada Lupu

În cadrul Zilelor Teatrului Național din Iași, marți seara, a avut loc lansarea cărții „Radu Afrim – Picătura Prințului Rupert”, în carea autoarea, actrița Ada Lupu investighează „universul afrimian”.

Publicat de isoreanu, 5 decembrie 2024, 00:38

Foaierul Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași a găzduit marți seara lansarea cărții „Radu Afrim – picătura prințului Rupert”, de Ada Lupu. Întâlnirea publicului cu actrița Ada Lupu și cu regizorul Radu Afrim a fost moderată de criticul de teatru Maria Zărnescu.

Actrița Naționalului ieșean a transformat în carte cercetarea sa doctorală despre „universul afrimian”. Ada Lupu a jucat în 9 spectacole montate de regizorul Radu Afrim, la Iași. Aceste experiențe i-au marcat începutul de carieră în mod hotărâtor. Cea de-a noua piesă în care este distribuită, „Zi de bucurie”, are premiera diseară (n.r. miercuri, 4 decembrie), la Teatrul Cub.

Ada Lupu: Motivul pentru care l-am ales pe Radu Afrim Afrim e destul de simplu. E regizorul cu care am lucrat cele mai multe spectacole și cu el am și început ceea ce aș putea eu numi cariera mea. El m-a descoperit, mi-a oferit primul vot de încredere și cred că faptul că sunt în punctul în care sunt acum i se datorează lui în cea mai mare măsură, din tot ce am trăit până acum în teatru.

Ioana Soreanu: Spuneți că există trei perspective prin care ați privit această carte, această cercetare doctorală, mai întâi, și apoi, această carte. Care sunt acelea și care este cea mai importantă dintre ele?

Ada Lupu: Sunt trei perspective: cea a… „hai să zic a cercetătorului, a doritului cercetător, cea a spectatorului, în cazul spectacolelor pe care doar le-am văzut, și cea a actriței implicate în unele dintre spectacole. Cu siguranță cea mai profundă și mai intensă e ultima perspectivă, că e în cea mai multă cunoștință de cauză, dar ca relevanță cred că chiar și perspectiva asta a cercetătorului poate avea importanța ei pentru cei tineri, pentru cei care vor să îl descopere pe Radu Afrim strict obiectiv, strict ca arhivare. Cred că e importantă orice tip de arhivare.

Ioana Soreanu: Aveți premieră. Câteva cuvinte despre spectacolul spectacol.

Ada Lupu: Spectacolul e unul foarrte sensibil, un spectacol prin care Radu are curajul să vorbească despre tandrețe. Culmea, mi se pare că în ziua de azi, așa numitele subiecte tabu aduse în discuție nu mai reprezintă un act de curaj. Mi se pare că fix sensibilitățile aduse în discuție sunt cu adevărat un act de curaj. Textul vorbește despre, cum am spus, tandrețe, despre iubire, despre iertare, despre fidelitate, practic, despre valori. Și interesant cum poate exista conflict chiar și acolo unde există valori.

Întâlnirea cu Radu Afrim a fost hotărâtoare pentru mulți tineri actori, regizorul intuind-le talentul și reușind să îl pună în valoare în rolurile potrivite. Radu Afrim revine mereu la Iași, pentru actorii pe care i-a întâlnit aici, pentru oameni din teatru și din afara lui, de care îl leagă prietenii, dar și pentru orașul care are ceva special:

Ioana Soreanu: Ați marcat începutul carierei, deși poate nu-i cuvântul, potrivit, unor actori. În momentul în care lucrați cu actorii tineri v-ați propus să-i învățați foarte multe lucruri, sau se întâmplă, pur și simplu.

Radu Afrim: Am mirosit care au potențial pentru viitor, pentru că totuși, ca și orice om dorește să investească în viitor, cât de cât, nu în viitorul meu personal, ci în viitorul acestor oameni. Am și greșit de câteva ori la castinguri ș.a.m.d. Am luat oameni care mie mi se păreau buni, dar care au lăsat această meserie deoparte, fie că norocul nu le-a surâs în continuare prea mult… nici eu nu pot să îi țin sub aripa mea ocrotitoare, că nu sunt așa o putere, vă dați seama…

Ioana Soreanu: Dar ați încercat asta?

Radu Afrim: N-am făcut asta în sensul că să dau telefoane la regizori, că asta trebuie. Deși, regizorii de film, sunt regizori de film, și nu dau nume, sunt regizori importanți de film, care tot timpul mă sună și mă întreabă, pentru că regizorii de film caută actori necunoscuți, în general, nu tot aceleași figuri, și mă… mă sună să mă întrebe, „cum e băiatul ăla?” și întotdeauna, zic, și nu mint, „băi, ia-l, că merge cu tine până în pânzele albe!”. Ei nevăzând foarte mult teatru… dar chiar mi se zice, mi-a zis o producătoare de film, îmi spune cel mai bun director de casting din România. Deci, se pare că nu dau greș cu actorii, care iată, la debut, iau premii UNITER, sau chiar din facultate, ceea ce până acum, nu se punea problema. Dar repet, mi se întâmplă să și dau greș și să constat că actori cărora le-am dat roluri importante, principale, acum niște ani, au dispărut din industrie.

Ioana Soreanu: Aveți o relație specială cu Iașul, pentru că mie așa mi se pare. În afară de faptul că montați foarte mult aici, și vă mulțumim, este foarte bine și frumos, urmăresc postările dumneavoastră și fotografiile dumneavoastră cu orașul. Au ceva special, dincolo de imaginea pe care o surprindeți. Se simte așa o legătură între dumneavoastră și ora.

Radu Afrim: Păi, da, absolut. N-aș veni, sincer, de atâtea ori, că eu nu sunt genul de regizor care să moară după bani. Nu, aș veni pentru că aici deja mi-am făcut prieteni. Eu, fiind totuși un transilvănean, nu aveam legături cu Moldova, în afară de Iași, cum nu aveam nici cu Oltenia înainte de a lucra la Craiova. Dar eu chiar cred că rezonez foarte bine și cu moldovenii, și cu oltenii, sincer, n-aș fi crezut niciodată. Dar și orașul are o spirtuaritate a lui, este un oraș cultural, comparativ cu multe alte orașe din România. Poate un pic cumințel, dar nu contează, mie și zona asta mai… mai pură, mai curată îmi place, ca să pot eu să vin cu micile mele nebunii peste acest fond de… de… Dar nu neapărat cumințenie, este o spiritualitate a locului impregnată, sigur, cum zice toată lumea, de cine a fost pe aici, cine a scris pe aici, cine a lucrat pe aici. Plus că Iașul a dat, și în continuare dă, și Moldova dă, foarte mulți actori tineri buni. Nu neapărat doar școala din Iași, dar și la București, la UNATC, vin foarte mulți din zona Moldovei. Adică, eu lucrez acum, o să am în martie o premieră la Constanța, cu o distribuție aproape numai din moldoveni, deci, care sunt actori la Constanța și la București, rolurile principale sunt cu dialect și accent moldovenesc, adică doi moldoveni care s-a rătăcit în Constanța, cam ăsta e subiectul. Am în acest oraș cafeneaua în care îmi place să scriu și care mă inspiră, și scriu dimineața, și mă duc acolo, și mă așteaptă pe masă eticheta „Radu”, fără să știe că voi veni sau nu a doua zi. Sunt locurile mele. Este… e mult zis ca doua acasă, pentru că nici casa mea nu e neapărat casa mea, pentru că eu sunt tot pe drumuri, dar e, și nu vreau să mă dau mare, dar e un loc bun. Și vara, și iarna, e bine Iașul. Adică, nu cred că nici prima dată nu mi-a fost străin Iașul, lumea m-a primit bine. Și în teatru, actorii vor, vor să facă. Și în București vor să facă, dar acolo sunt mai ocupați, au multe, multe de făcut și timpii sunt altfel. După repetiție, aici, mai stăm la o bere, la un suc, mai râdem, chiar dacă repetiția e grea și nu întotdeauna fericită. Dar, da, Iașul e… e special, cum era la începutul anilor 2000, Brăila era pentru mine specială sau, după aia, Timișoara. Cum nu a fost deloc special Ploieștiul. Pentru mine n-a semnat nimic orașul ăla, dar Iașul este ceva fantastic pentru… în acest moment.

Ioana Soreanu: Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre premieră.

Radu Afrim: Premiera asta este un text extraordinar pentru oameni, în primul rând, e un text atipic față de tot ce am făcut eu aici, la Iași. Am mai făcut un text de acest autor (n.r. Arne Lygre). Eu îl montez în premieră în România, nu l-a mai montat nimeni. Eu l-am citit în franceză prima dată, am luat legătura cu el. Scrie în genul lui Jon Fosse, premiantul Nobel de acum doi ani, mi se pare, tot un fel de literatură nordică, minimală, dar plină de emoție. Și culmea, textul are umor mult, pe care noi l-am pus foarte bine valoare. E prima dată când nu simt nevoia să adaptez la spațiul nostru autohton un text. Este vorba despre sufletul uman. E o piesă despre cupluri care sunt într-un punct critic, care se întâlnesc într-un loc și, teoretic, nimic din ce pare a fi nu este în piesă. Titlul e cumva înșelător. Nu este neapărat o zi de bucurie. Personajele tot timpul se autosugestionează că este o zi de bucurie și, până la urmă, este o zi a revelării unor adevăruri dureroase pentru fiecare dintre ei. Cred că asta este, da, este un spectacol despre tandrețe și eu… așa îmi place să-l numesc, despre tandrețe și despre ce-a mai rămas din ea, și cum mai știm noi s-o gestionăm această tandrețe, și dacă nu este desuetă, și dacă oamenii mai au timp de tandrețe, într-o formulă chiar minimalistă și sumară.

Criticul de teatru Maria Zărnescu a reprezentat privirea lucidă a proiectului care a devenit volum, un volum care se citește pe nerăsuflate:

A presupus, din partea mea, normala muncă de redactare, dar apoi, un ochii lucid, așa cum spuneam, care să tempereze pe alocuri unele mărturisiri ale autoarei, în niciun caz să încerce să schimbe discursul, pentru că cele pe care le spuneam, legate de rigoare, legate de luciditate, legate de poezie, deopotrivă, și matematică, și foarte mult umor, așa… în… în subtext, le veți găsi din partea autoarei. Deci, nu a fost nevoie de o muncă de redactare, ci poate, într-adevăr, de un ochi lucid, pentru că relația actriță-regizor, după atâția ani de colaborare și spectacole, poate deveni, pentru un ochi din afară, foarte tensionată. Este o carte care cred eu că se citește pe nerăsuflate, pentru că începe ca o teză de doctorat, cu partea de teorie necesară, dar ușor, ușor, se… se transformă și pe măsură ce autoarea își aduce mărturisirile în scenă, se citește pe nerăsuflate, pentru că vrei să vezi și următorul spectacol cum s-a mai continuat, ce s-a mai petrecut între între actriță și regizor pe scenă și la repetiții. Și finalul spuneam că e unul dublu, cum câteodată vedem regizorii că îl practică, nu întotdeauna este benefic pentru spectacole, dar acum, pentru că carte este… este extraordinar, spun eu, pentru că, pe lângă mărturisile Adei, vin și mărturisiri la fel de sincere ale unor actori de cursă lungă care au lucrat cu Radu Afrim, nu doar la Iași, ci și la… la București, la Național, la Odeon, la Târgu Mureș, la Craiova, actori, așa cum deja a apărut adjectivul, „afrimieni”. „O schiță de profil” îi spune autoarea.

Prof. univ. dr. Călin Ciobotari, directorul Școlii Doctorale de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, a fost îndrumătorul Adei Lupu pe calea cercetării doctorale despre „universul afrimian”. Acesta insistă pe ideea că lucrările de cercetare trebuie să depășească sfera academică și să se adreseze și comunității.

Ioana Soreanu: Ați coordonat lucrarea de doctorat a Adei Lupu, care s-a transformat în această carte. Aș vrea să fac trimitere și la Conferința de săptămâna aceasta de la Școala Doctorală de Teatru, despre cercetarea doctorală ca act de cultură. De ce este această lucrare a de Lupu un act de cultură și de ce ar trebui să intereseze comunitatea?

Călin Ciobotari: În primul rând, e o mare satisfacție pentru un conducător de doctorate să aibă parte de astfel de concretizări ale unei teze, ale unei cercetări, în cărți de succes, în cărți de mare circulație. Eu cred foarte mult în ideea asta de suprapunere între doctoratură și cultură. Există prejudecata că o cercetare doctorală e musai ceva rigid, ceva tern, rece. Or, cred că putem depăși zona aceasta și tipul acesta de opinie nejustificată, mai ales când o avem ca doctorandă pe Ada Lupu. Cartea pe care a scos-o din cercetarea foarte serioasă pe care a făcut-o asupra esteticilor lui Afrim ne pune în situația de a avea o nouă perspectivă asupra celui mai important regizor din ultimele două decenii, ceea ce cred că e un efect formidabil al unei cercetări doctorale. Legat de Conferința de care pomeneați, ea va pune în discuție exact provocarea aceasta ca doctorandul să se gândească mereu nu doar la metodologii și la rigori ale cercetării, ci și la comunitățile pentru care scrie. Altfel, cercetarea rămâne ceva per se, ceva în sine. Or, scopul meu, ca și conducător de doctorat și director de școală doctorală, e să privesc un pic pragmatic-afectiv toată povestea asta cu doctoratul.

Evenimentul de aseară (n.r. marți, 3 decembrie) și premiera spectacolului „Zi de bucurie”, în regia lui Radu Afrim, fac parte din programul Zilelor Teatrului Național din Iași, care se desfășoară până vineri.