Ziua Drapelului Național al României. Istoricul Cătălin Turliuc cu Mihai Florin Pohoață la ”Pulsul Zilei” – 26.06.2026.
Drapelul naţional este unul din cele trei simboluri naţionale ale României, parte a identităţii naţionale, alături de Stema naţională şi Imnul naţional. • Drapelul României este tricolor: roşu vermillon, galben crom şi albastru cobalt, plasate vertical, albastrul fiind aşezat la lance, galben la mijloc şi roşu în exterior. În îndelungata istorie a ţării, drapelul României nu a suferit transformări majore, cu excepţia proporţiilor şi poziţiilor culorilor.
Publicat de mihaipohoata, 26 iunie 2026, 11:57
Stema naţională actuală a României a fost realizată după Revoluţia din Decembrie 1989. Ea este constituită din:
– Vulturul de aur cruciat – ca element central care simbolizează dinastia întemeietoare a Basarabilor, nucleul în jurul căruia a fost organizată Ţara Românească, una dintre cele trei provincii din Evul Mediu (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania)
– Scutul pe care stă este azuriu şi simbolizează cerul. Vulturul ţine în gheare însemnele suveranităţii: un sceptru şi o sabie, care reamintesc de domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi de domnitorul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, primul unificator al celor trei Ţări Române.
Un blazon împărţit în câmpuri heraldice prezintă simbolurile provinciilor istorice româneşti de la stânga la dreapta:
Ţara Românească pe azur: un vultur ţinând în cioc o cruce ortodoxă de aur
Moldova: un bour negru cu o stea între coarne.
Banatul şi Oltenia, un pod galben cu două arce de boltă (simbolizând podul peste Dunăre al împăratului roman Traian) şi un leu de aur.
Transilvania: deasupra se află un vultur negru cu gheare de aur; dedesubt se găsesc şapte turnuri crenelate simbolizând cele şapte oraşe principale ale Transilvaniei.
Teritoriile adiacente Mării Negre (provincia istorică Dobrogea) sunt reprezentate de doi delfini afrontaţi.
Imnul naţional al României – are la origini poemul „Un răsunet“ al lui Andrei Mureşanu, scris şi publicat în timpul Revoluţiei de la 1848 şi cântat pentru prima oară în iulie 1848. Ulterior poemul a devenit imn, sub titlul „Deşteaptă-te, române!“, pe muzica lui Anton Pann (1796-1854), poet şi autor de manuale de muzică.
După 1848, „Deşteaptă-te, române!“ a fost un cântec foarte drag românilor, insuflându-le curajul atât în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), cât şi în luptele din Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial.
La 22 Decembrie 1989, în timpul revoluţiei anticomuniste, cântecul s-a auzit spontan pe străzi, ca un simbol al libertăţii câştigate, devenind oficial imn naţional.
Potrivit unor mărturii, împăratul bizantin Justinian a înfinţat în anul 535 d.H., două cetăţi dunărene, Recidava şi Literatta, locuite de luptători descendenţi ai dacilor care şi-au păstrat emblema stindard de luptă a strămoşilor, în culorile roşu, galben şi albastru, aceasta fiind prima atestare a folosirii celor trei culori pe teritoriul actual al României.
O altă prezenţă a celor trei culori datează din anul 1185, când fraţii valahi Petru, Asan şi Caloian, au condus o armată contra bizantinilor, ai cărei oşteni aveau pe suliţe flamuri cu reproducerea dragonului-lup al dacilor, plus cele trei culori.
Albastrul, galbenul şi roşul se regăsesc mai târziu şi pe diplomele de înnobilare emise de Mihai Viteazul, apoi, în anul 1821, celetrei culori se regăseau pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu. Tot de atunci moştenim semnificaţia celor trei culori: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor) şi Frăție (roșul sângelui).
Când Revoluţia a fost înăbuşită, căpitanii lui Tudor au hotărât arderea steagului. Însă în anul 1882, steagul a fost găsit, recondiţionat şi adus la Bucureşti, capitala ţării, fiind depus, în urma unei ceremonii speciale, la Casa Armatei, Cercul Militar Central de astăzi.
În anul 1834, tricolorul a fost adoptat întâi în Țara Românească, ca drapel de luptă, după ce domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelul drapelelor și pavilioanelor navale de luptă. Acesta era un steag cu fața roșie, albastră și galbenă, având și stele și o pasăre cu cap în mijloc, ulterior ordinea culorilor fiind schimbată, astfel încât galbenul să se afle în centru – în 1840, iar ca să diferențieze drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica a adoptat un nou model, cu roșul în partea superioară și lățimi egale ale benzilor, iar în centru se afla un scut alb bordat cu aur și mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar și cruciată.
Steagul a fost adoptat de revoluţionarii de la 1848, apărând în aceeaşi perioadă şi în Moldova – la 27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iași, la Adunarea constituantă prezidată de Vasile Alecsandri -, în Ardeal, la Adunarea de la Blaj – 3/15 mai – 5/17 mai 1848 – și la Paris, unde a fost arborat pentru prima dată la la 26 aprilie 1848.
Apoi, Guvernul provizoriu al Ţării Româneşti stabilea, prin Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848, că steagul naţional are trei culori – albastru, galben, roşu, iar pe flamuri este înscrisă deviza “Libertate, Dreptate, Frăţie”. Deşi la început poziţionarea culorilor era pe orizontală, cu albastrul în partea superioară, în scurt timp s-a trecut la dispunerea culorilor pe verticală, în forma cunoscută astăzi.
În anul 1849 domnitorul Barbu Știrbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă aşezarea orizontală a culorilor și schimbând doar elementele decorative, model care se va păstra până în anul 1856.
După Unirea Principatelor, la 6 februarie 1859, în primul său drum către București de când fusese ales domnitor al Țării Românești, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea orașului Buzău de către comandantul dorobanților, care purta un steag tricolor.
În anul 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite, afirmând că: „Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.
În 1866, imediat după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, drapelele de luptă ale unităților militare au fost schimbate cu unele noi, pe stindard apărând, în loc de stemă, numele companiei, acvila fiiind păstrată, totuși, în vârful hampelor.
În anul 1867 este adoptat drapelul cu forma pe care o are şi astăzi, în timpul domniei lui Carol I. Astfel albastrul apare lângă hampă, galben în mijloc, roşu în partea exterioară, culorile fiind aşezate pe verticală, în cele patru colţuri se aflau ghirlande din frunze de laur, cifrul domnitorului Carol I, iar în centru era aşezată stema ţării.
În timpul Războiului de Independență din 1877-78, eroismul ostașilor români a fost stimulat permanent de drapelul românesc, în Primul Război Mondial au avut loc jertfe pentru apărarea drapelului de luptă, ca simbol al datoriei de apărare a pământului țării și al onoarei militare, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, drapelele unităților evidențiate în luptă au fost decorate la rândul lor, pentru acțiunile de pe frontul de vest.
În 9 ianuarie 1948, comuniştii au interzis însemnele regatului şi au aşezat pe steag noua stemă a republicii, cu elemente sovietice, fără nicio legătură cu tradiţia stemelor sau cu heraldica.
În timpul Revoluției de la Timișoara, încă din 17 decembrie 1989, stema Republicii Socialiste România a fost îndepărtată de pe drapele prin decupare, gest simbolic privit ca rupere de regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu.
La sfârşitul anului Revoluţiei, Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale prevedea, la articolul 1, între altele, faptul că „drapelul țării este tricolorul tradițional al României, având culorile așezate vertical, în următoarea ordine, pornind de la lance: albastru, galben, roșu.”
Conform legii, drapelul României are formă dreptunghiulară, laţimea lui fiind egală cu 2/3 din lungimea acestuia, iar dimensiunile fîşiilor culorilor sunt egale.
Drapelul României se arborează în mod permanent pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice, la sediul partidelor politice, al sindicatelor, al instituţiilor de învăţământ şi cultură, la punctele pentru trecerea frontierei, precum şi la aeroporturile cu trafic internaţional şi ca pavilion pentru navele de orice fel şi alte ambarcaţiuni ce navighează sub pavilion românesc.
Drapelul României se arboreaza temporar cu prilejul zilei naţionale a României şi al altor sărbători naţionale, cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local, naţional şi internaţional, cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de şefi de stat şi de guvern, sau de alte înalte personalităţi politice, sau în cazul unor ceremonii militare, competiţii sportive, ori în timpul campaniilor electorale.
Drapelul României se arborează, de asemenea, la sediul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale statului român din străinătate.
Tododată, drapelul României în bernă se arborează în zilele de doliu naţional, stabilite de Guvern.
Dacă drapelul României se arborează alături de unul sau mai multe drapele de stat străine – neapărat toate de aceleaşi dimensiuni şi la aceeaşi înălţime – , drapelul României se arborează în stânga, privind drapelele din faţă (dacă se arborează două drapele) sau în mijloc (dacă se arborează mai multe drapele).
Ce înseamnă Ziua Drapelului Național al României în prezent pentru noi românii ne spune istoricul Cătălin Turliuc astăzi, vineri, 26 iunie 2026, în intervalul orar 12:30 – 12:40, la ”Pulsul zilei” – pe toate frecvențele Radio Iași: 90,8 – 94,5 și 96,3 Mhz FM, 1053 Khz AM dar și live pe www.radioiasi.ro, emisiune realizată și produsă de Mihai Florin Pohoață.
Surse: Radio România Cultural; istoricul Cătălin Turliuc.
