Marchizul de Sade: „Ne cunoaştem numai când ne găsim în faţa propriilor noastre limite”
Publicat de Nicolae Tomescu, 1 iunie 2020, 20:58
Aristocratul francez[1] Donatien Alphonse-François, Marchiz de Sade (Paris, 2 iunie 1740–2 decembrie 1814), aflat, pentru un timp, în grija unchiului său, abatele de Sade[2], înainte de a frecventa un colegiu iezuit, apoi într-un colegiu de cavalerie regală, căpitan, participant la războiul de 7 ani, căsătorit[3], a devenit celebru[4] prin activitatea sa sexuală libertină, perversă, violentă[5], precum și prin scrierile sale apologetice despre subiectul amintit[6]; a negat – sistematic – legea, religia, morala, principalul său principiu fiind satisfacerea propriei sale plăceri prin intermediul altei persoane; sadismul[7] își are originea/derivă din activitățile sale criminale, pentru care Marchizul de Sade a fost încarcerat 32 de ani din viață[8]…
Romanul „Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei sau Şcoala libertinajului”[9] a fost prima operă citită de contemporanii săi, pentru care i se va pune – pentru totdeauna – pecetea de „infam”, cu toate că nu el o semnase. În „Justine sau Nenorocirile virtuţii”, respingând teza lui Rousseau/natura inocentă şi bună a omului/, Sade dezvăluie, pe parcursul a 430 de pagini, tot răul din noi; virtuoasa Justine îşi mărturiseşte „nenorocirile”, rămânând o întrupare a virtuţii (chiar şi în cele mai scabroase detalii[10]); apologie a libertăţii, dar şi a cruzimii, cartea lui Sade uimeşte şi scandalizează[11]. Într-un adevărat „Cântec al blasfemiei”, şi-a proclamat libertatea extremă, nefiind influenţat de moralitate, religie, lege:
„Creaturi mizerabile, aruncate pentru un moment pe suprafața acestei mici grămezi de noroi, cine a decretat că jumătate din turmă, poate oprima cealaltă jumătate? Tu, omenire, ai dreptul să spui ce e bine și ce e rău?”
[1] Originar dintr-o veche familie provesală, rudă cu Burbonii…
[2] Erudit libertin…
[3] (în 1763), cu Renée Pélagie de Montreuil…
[4] Adulat de mișcările de eliberare sexuală, îndrăgit de structuraliștii francezi, citat, cu frecvență, în scrierile lui Michel Foucault și Gilles Deleuze… Chateubriand, Lamartine, Baudelaire, Flaubert îi datorează destul, deşi au evitat să-i invoce numele… De-abia în secolul al XX-lea, suprarealismul l-a reabilitat… Renumele îi este și astăzi pe cât de mare, pe atât de contradictoriu (la peste două secole de la moarte, rămâne, deopotrivă, un mit al revoluţionarilor, al literaţilor, al filosofilor, dar şi al filmelor pornografice)…
Sunt cunoscute două filme despre biografia lui: „Marchizul de Sade/Quills”, de Philip Kaufman (2000, cu Geoffrey Rush, în rolul principal) și „Sade”, de Benoit Jacquot (2000, cu Daniel Auteuil); Pier Paolo Pasolini, în filmul său „Salo” (1976), a transpus „Les 120 journèes de Sodome” (1785), cea mai importantă carte a marchizului, despre o societate totalitară și despre debandada din Italia fascistă; românca Beatrice Rancea a montat, în 2005, la Teatrul „Odeon” un spectacol cu Florin Zamfirescu în rolul principal…
[5] Primul scandal s-a produs în 1768; atunci ar fi sechestrat-o și ar fi profitat, în toate formele posibile, pe/de Rose Keller (despre care nu se știe dacă era sau nu era prostiutuată)… Soacra Marchizului de Sade a obținut o „lettre de cachet” (prin care scriitorul era scos de sub jurisdicția legii, potrivit ordinului dat de rege); a fost salvat, însă tot respectiva scrisoare a avut, mai târziu, efecte devastatoare… După 1763, a locuit în apropierea Parisului, fără a-și uita sau neglija vechile pofte; multe prostituate au depus plângeri împotriva lui, astfel încât a ajuns să fie supravegheat de poliția locală, care a început să îi supravegheze escapadele… Câteva perioade de detenție, exilul (anul 1768) din castelul propriu (Lacoste), au fost urmate, în 1772, de un alt incident, la Marsilia, acolo unde de Sade a fost acuzat de intoxicarea (cu un afrodisiac spaniol) a unor prostituate; acuzele se îndreptau, totodată, și spre faptul că ar fi practicat sodomia cu servitorul lui (Latour); ambii bărbați au fost condamnați la moarte, dar au reușit să fugă în Italia (Sade a luat-o cu el și pe sora soției lui, iar soacra a cerut întemnițarea fără proces sau fără drept de apel); se spune că, după ce a cunoscut Fortăreața Miolans, marchizul s-a ascuns în Lacoste, iar soția i-a devenit complice în aventuri murdare (au angajat noi servitori, care se plângeau de abuzurile la care erau supuși); marchizul a fost obligat să fugă, din nou, în Italia, perioadă în care a scris „Voyage d‘Italie”, carte care nu a fost tradusă, niciodată, în limba engleză… Între 1790-1801, a publicat, sub anonimat, o parte dintre scrieri, a intrat în politică, s-a transformat într-o persoană corpolentă și aproape falită… În 1801, Napoleon Bonaparte a ordonat arestarea Marchizului de Sade pentru cărțile „Justine…” și „Juliette”; a fost închis fără proces, dus prima dată la Sainte-Pelagie, apoi a fost mutat la fortăreața Bicetre; dorind să-l ajute, familia a intervenit, de Sade a fost declarat nebun și transferat, după cum am amintit, la azilul de nebuni Charenton…
[6] O sută douăzeci de zile ale Sodomei (1784), Justine (1791), Filozofia în budoar (1795), Crimele amorului (1800)-Ernestine…
[7] Ca perversiune sexuală și parafilie violentă..
[8] În mai multe închisori și într-un azil (din Charenton)…
[9] Apărut în colecţia „Eroscop” a Editurii „Trei”, s-a vândut, în trei ani, în 10.000 de exemplare; aceeaşi editură a editat „Justine sau Nenorocirile virtuţii”, într-un tiraj de 3.000 de exemplare…
Structura cărţii trimite la clasicele „povestiri în ramă medievale”, ale căror cele mai notorii exemple sunt „Decameronul lui Boccaccio” şi „Povestirile din Canterbury” ale englezului Chaucer (cei doi autori citaţi au reprezentat o culme a îndrăznelii în descrierea sexualităţii, pentru epoca lor)… Un grup se întâlnește şi spune „poveşti”; de data aceasta, istorisirea perversiunilor şi a torturilor la care un grup de sceleraţi îşi supun victimele depăşeşte orice închipuire, de multe ori lectura acestor pagini fiind insuportabilă…
[10] „Și în acest timp, Rodin, foarte emoționat apucă mâinile fetei le leagă în sus de inelul unui stâlp aflat în mijlocul camerei de pedeapsă. Julie nu mai are nici o apărare… niciuna… în afara frumosului căpșor ce se întoarce galeș spre călăul său, a nemaipomenitului păr răvășit și a lacrimilor care-i scaldă chipul cel mai frumos din lume… cel mai blând… cel mai atrăgător.”
„Culmea filozofiei ar fi să ajungă să dezlege căile misterioase ce-i slujesc providenței întru atingerea țelurilor privitoare la om, după asta să alcătuiască un anume plan de comportare în viață, iar cu ajutorul lui să-i arate nefericitului biped, veșnic hăituit de toanele celei care, așa cum se spune, îi comandă fără milă, în ce fel trebuie să-i deslușească uneltirile, drumul pe care s-o apuce pentru a zădărnici pornirile ciudate ale fatalității cu douăzeci de nume felurite, căreia însă nu i s-a putut găsi până acum o definiție.”
[11] „Sunt libertin, dar nu sunt nici nelegiuit, nici ucigaş”, spunea De Sade… Oricum, marchizul nu a fost un pornograf oarecare, ci un filosof al neantului, un „apostol” al nihilismului (ipostază expusă, cel mai clar, în capodopera sa „Justine sau nefericirile virtuţii”), care anticipează prăbuşirea valorilor civilizaţiei europene moderne din cele două secole care i‑au urmat. Într-un secol iluminist, progresist, al încrederii în Om şi Raţiune, opera lui Sade – într-o mai mică măsură, cea a lui Rétif de la Bretonne – reprezintă latura anarhică şi libertină, „revolta” iraţionalului, o constantă a naturii umane…
