Privire peste timp – Gioacchino Rossini

Publicat de , 29 februarie 2016, 14:52

Gioacchino Rossini a fost unul dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieții sale. Aceasta se datorează frumuseții melodiilor, strălucitoarelor și optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din abundență în creația sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuși spunea mai târziu că nu cunoștea notele, ci se conducea numai după ureche. Întrucât parinții lui erau mereu plecați în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici și dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, frații Malerbi i-au dat primele lecții de cânt și de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri deHaydn și de Mozart, de care el a profitat.
După ce familia sa s-a mută la Bologna, a început să studieze serios și sistematic muzica. A continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Șase sonate á quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar solid ancorate în tehnica de construcție pe care a deprins-o din compozițiile lui Haydn si Mozart.
Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat studiul contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Venețiapentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”).
Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă ușurință lucrări dintre cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menținut în repertoriu. Aceeași uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816. Mai mult, poate crea uimire ascultarea a doua personaje atât de diferite ca regina Elisabeta si tânara Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeași cavatină („Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilla). De fapt, este fapt recunoscut ca descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini.
Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de același elan care se găsește în accelerarea ritmică și în celebrele crescendo-uri, atât de tipice. Totul și toată lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent. Spectatorul nu are timp să se plictisească, ariile sunt vii si pasajele de umplutură respiră veselie si tinerețe. Oricum ar fi natura libretului, lucrările lui Rossini emană bucuria de a trăi.
Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanță cu întregul său comportament din prima jumătate a vieții sale. Muzician tânar și fecund, el nu este un exponent al facilității și rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de capabil este de a fi novator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui italieni, „Il Tedeschino”, adică „Micul german”. Acest pseudo-reproș reflectă atenția sporită pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart.
Oricare ar fi subiectele, glume moderne sau drame sumbre medievale, arta lui Rossini ramâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuințarea vocii ca transmițătoare privilegiată a emoției.
Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vietii sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătorește cu o cântăreață celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlnește cu Beethoven, la Londra și, în fine la Paris, unde se stabilește, în 1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din acești ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilla și „Otello”; „Cenușăreasa” (1817), „Moise în Egipt” (1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene. La Paris, va realiza înca o opera-buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele doua opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) și o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze.
Ultima sa compoziție, în care se simt totuși câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic si moral, rătăcește prin orașele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte și unde ține un salon prin care trec artiști, muzicieni, scriitori. Chiar și Richard Wagner este primit aici. In toți acești ani a compus foarte puțin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce și pian.
Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operații abdominale, fiind îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, apoi mutat in bazilica „Santa Croce” din Florența (Italia).
Alături de Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti, Rossini a fost unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto.

Sursa -Wikipedia

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=nU_U1NH5QBs[/youtube]